Linkuri accesibilitate

Un asemenea personaj cultural e unic și pentru că epoca istorică ce l-a produs a fost unică și irepetabilă.

- „Ia să vedem, domnișoarelor și domnule [„domnul” fiind eu, singurul băiat de la acel curs], cine din dumneavoastră știe să-mi zică etimologia de la ‘plăcintă’ ”…
- „ ‘Palacinka', din sârbește”, opinează ezitant o studentă cu ochelari de intelectuală.
- „Nu. Deloc. E de fapt, ‘placenta', din latină, cum e cea pe care unele din dumneavoastră o purtați periodic pe dinăuntru”, spune profesorul Luca Pițu, roșind, în chicotele neîncrezătoare ale studentelor. „Inițial în latină sensul era doar… plăcintă. Cea din corpul uman a fost numită așa metaforic.”

Anecdota, care mi-a rămas în minte de la unul din primele cursuri ale lui Luca Pițu la care am asistat (între 1980-1984), e revelatoare pentru marele anarhist care a fost Luca, mort duminică, 14 iunie. Luca Pițu a fost cel mai liber electron cultural al României în perioada postbelică, o hazna de erudiție ludică și fără compromisuri, un ghem de nervi binevoitori cu răutate catartică, un exemplu rar de independență intelectuală.

Dincolo de corul de laude postume, de care el ar fi fost primul care să râdă, într-atât detesta și refuza onorurile, rămâne amintirea unui personaj de o complexitate atât de mare încât, decriptându-l, se poate da impresia că e vorba de persoane diferite.

Era un amestec de timiditate și de erudiție enciclopedică, așa cum posedau polimații Renașterii. Modul în care el mânuia limba (limbile), sărind de la o asociere la alta, jucându-se cu etimologiile, pasiunea lui pentru raritățile literare și filosofice, curajul lui social și politic, absența oricărei tendințe spre compromis îl făceau șeful de necontestat al Grupului de la Iași.

Grupul acela, pe care Securitatea s-a căznit să-l destrame începând din 1983, a fost o întâlnire unică și imprevizibilă a unor oameni care gândeau la fel. Pentru cei care doresc să afle mai multe despre cum se petreceau în practică urmărirea, arestările şi încercările de racolare, cartea lui Luca Piţu, Documentele antume ale «Grupului din Iaşi», este o lectură indispensabilă. Am făcut parte din acel grup, şi am fost unul dintre cei arestaţi de Securitate, pentru prima oară în primăvara lui 1983, alături de Luca, de Dan Petrescu, Tereza Culianu, Al. Călinescu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi şi alţii.

Luca era unul din cei mai vizați de Securitate, întrucât poziția lui era fragilă și era cunoscut ca fiind incontrolabil. Copil de țărani din Cajvana („sectanți", cum pufneau unii din mulții lui dușmani), ținându-se în afara intrigilor Universității din Iași pe care o absolvise și unde preda, precar, nefiind membru de partid, Luca era la antipozii profesorului universitar, așa cum umbla, vară-iarnă, cu o vestă militară și tuns foarte scurt, uneori chiar ras în cap și teancul de cărți sub braț, ba chiar și cărți în buzunare.

Un asemenea personaj cultural e unic și pentru că epoca istorică ce l-a produs a fost unică și irepetabilă. In acel deceniu al anilor 1980, târgul Iașilor era un ferment cultural de departe mai baroc și mai complex decât cel din București. Patru reviste literare importante și rivale, cluburi de jazz și seri literare, o atmosferă de delăsare culturală, erotică și muzicală, o lume în care până și muncitorii de la combinatul de utilaje industriale veneau să citească poezii, ba în care chiar și securiștii, la interogatorii, discutau literatură.

Dincolo de revistele tradiționale, Convorbiri Literare și Cronica, mai apăreau Dialog și rivala, Opinia Studențească. Grupul de la Iași s-a format în jurul revistei Dialog, condusă ani de zile, cu toleranță abilă, de Alexandru Călinescu și Andrei Hoișie (Corbea). Primul meu articol publicat vreodată a fost în Dialog: o demolare a lui Nichita Stănescu.

Revista Dialog practica o provocare permanentă, jucând periculos cu limitele cenzurii, jucându-se cu limbajul (or, nimic nu e mai provocator decât limbajul). Luca Pițu era marele preot acolo, emulația intelectuală ducându-se cu oameni ca Sorin Antohi și Dan Petrescu.
Cu toții eram perfect francofoni si francofili. Fermentul francofon si francofil data la Iași încă de la Junimea, acel fenomen cultural care a produs literatura română modernă. Imi amintesc de poetul Emil Brumaru căutând să-i explice, într-o crâșmă, lui Luca Pițu cum numele însuși al revistei Convorbiri Literare, fondată de junimiști, trebuie să fi fost un joc de cuvinte obscen, pornind de la franțuzescul „con", o măscară violentă.

In Dialog publica de pildă Luca texte criptice, de neînțeles pentru cenzură, precum „Moș Nichifor perlocuționarul”, „Cine-i Maldoror: un trickster” sau „Heidegger si 'haide Gherea’ ".

Luca Pițu a fost apoi un moldovean autentic, cu un accent inimitabil, care îi rămânea chiar și atunci când vorbea alte limbi. (E știut că practica unei limbi poate fi perfectă chiar și în absența acelei însușiri sportive care e imitarea accentului nativ; până și un mare lingvist cum a fost Antoine Meillet se rușina atunci când vorbea engleză, pentru că nu putea, fizic, să reproducă pronunția, deși limba în sine, ca sistem, nu avea nici un secret pentru el.)

Luca Pițu și-a păstrat accentul moldovenesc chiar și atunci când, în anii 1990, a mers o scurtă vreme ca lector de limba română la Nancy, în Franța. Am mers să-l vizitez atunci, din Bruxelles, și am fost emoționat până la lacrimi când am descoperit că mă aștepta cu ciorbă de burtă fiartă de el… Până atunci eram convins că nu știe să facă nici o omletă.

Imi făcuse ciorbă de burtă și a dormit pe jos în nopțile acelea, lăsându-mi mie patul, dar continua să-mi spună doar „dumneavoastră". Politețea lui impecabilă era o formă de autoprotejare, de evitare a intimității golănești spre care începuse să alunece inexorabil societatea română.

Politețea lui putea însă să ascundă și accese de răutate implacabilă, atunci când se simțea trădat sau desconsiderat. Nici ielele nu pot fi așa rele cât putea fi Luca Pițu, ier cei care au fost victimele diatribelor lui, scrise sau derulate sonor, viperește, publice sau private, au avut nevoie de multă vreme ca să-și revină și să mai înțeleagă cine sunt.

Luca mi-a fost astfel director de teză în facultate, înainte de-a mă lepăda brusc, cu câteva luni înainte de susținere, fără să-mi dea vreo explicație (deși eu am una în cap, inavuabilă), cu o violență în ruptură ca în decepțiile familiale.

Un om ca Pițu, imposibil de flatat, necăutător de admirație, cu capriciul greu de urnit, avea o naturalețe asocială atât de mare, încât unii din curtezanii lui nu puteau măcar s-o priceapă, înspăimântați de erudiția neomenească a lui Pițu, combinată cu simplitatea totală a cotidianului său frugal.

Revenind la specificul Iașilor de atunci, acela era probabil singurul loc din Europa de est unde mediul intelectual putea flirta cu gangsterii, cu lumea de jos, în dulci beții moldovenești. Intelectualii ieșeni nu erau snobi, nu se uitau de sus la pegră și la ordurile umane din cartierele muncitorești. Nenumărate au fost nopțile în care, în compania lui Luca Pițu, mergeam prin apartamentele (în mod sigur supravegheate) ale unuia sau altuia din personajele dubioase ale traficanților și bișnițarilor, unde vedeam be bandă rulantă filme interzise, thrillers violente, filme taiwaneze cu karate, blockbusters occidentale pe care eu le traduceam în direct, în vreme ce Luca le vorbea gangsterilor alcoolizați despre Derrida și făcea improbabile bancuri despre sexualitatea lui Foucault, sau despre cum marxismul rău înțeles îl făcuse pe Althusser să-și sugrume nevasta, la care Mutu, Ață și Nebunelea râdeau și-l băteau pe spate pe „dom' profesor”, care nu bea în ritmul lor.

Un asemenea personaj se scaldă în toate nivelurile limbii, limba e pentru el hrana zilnică și respirația, e omul care se apropie cel mai mult de Logos.

Pe cei, ca mine, care dădeau semne că sunt mai mult decât simpli studenți care vor doar să treacă anul, îi cocoloșea și proteja dându-le cărți, uneori doar pentru o noapte. Intr-o noapte nedormită a trebuit să citesc cartea lui Kojève despre Hegel, pentru că Luca o voia neapărat înapoi a doua zi. El a fost, de asemenea, așa cum o povestește singur în capitolul din Cafeneaua Hermeneutică intitulat „Dan Alexe, omul cu tălpile de vînt", primul cititor al romanului meu (niciodată publicat) pe care i l-am trimis printr-un lector francez lui Pierre Klossowski în Franța, dar tot el a fost primul care a citit piesa de teatru pe care mi-a publicat-o, în revista Agora din SUA, Dorin Tudoran și care mi-ar fi adus mari probleme dacă n-aș fi plecat din țară în 1988.

Lent funcţiona, în realitate, la Iași, maşinăria represivă, iar cu puţin curaj, umor şi inventivitate, ea putea fi făcută să se blocheze. În ultimii ani ai regimului, ieşenii se delectau zilnic cu spectacolul gheretei cu miliţian din faţa casei lui Dan Petrescu, miliţian pus acolo pentru a descuraja vizitatorii, dar care nu putea însă să ne oprească pe noi, membrii Grupului, de a trece pe lângă el, intrând cu fruntea sus într-o casă pe care mulţi trecători nici nu îndrăzneau să o privească. Luca obișnuia chiar să se oprească la gheretă și să încerce să lege o conversație cu milițienii înspăimântați.

De la Luca am învățat nepăsarea pentru cotidian și pentru contingențele politice.

Tot el m-a forțat, practic, să public, scoțând unul după altul două volume, cu texte de-ale mele și de-ale lui, semnate generos, în comun și alfabetic, Dan Alexe și Luca Pițu, la editura Opera Magna:

- Lumea ca spoială și împovarare + Dialoghisiri la ceas de seară: [teatru, în ce mă privește] Opera Magna, 2012

și

- Istorii şamanice. Cântice de gest(ic)ă deşănţată, Opera Magna, 2013.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG