Linkuri accesibilitate

Nikos Kazantzakis a fost un îndrăgostit de libertate. Unul din marile sale romane chiar se intitulează „Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte". „Raport către El Greco", autobiografia scriitorului, una din cărțile care mi-au marcat tinerețea —am citit-o pe nerăsuflate, în engleză, la BCS [Biblioteca Centrală de Stat], aveam 20 de ani— vorbește despre un etern revoltat, un discipol impenitent al lui Friedrich Nietzsche, un adversar al oricăror constrângeri și limitări aduse libertății spiritului. Viziunea lui Kazantzakis despre lume a fost una sfâșiată, balansând mereu antinomic între Eros și Thanatos, între instinctul vieții și cel al morții, între principiul plăcerii și acela, constrângător și ineluctabil, al realității. A fost un eretic prin definiție. Și azi mă întreb cum de-a îngăduit cenzura comunistă publicarea în BPT [Biblioteca pentru toți] a romanului „Hristos răstignit a doua oară”, cu ale sale imposibil de ignorat implicații mistice? Tocmai de aceea este extrem de interesant să vedem cum percepea tânărul Kazantzakis, acest om revoltat, ceea ce s-a numit „Marele Experiment", adică efortul bolșevicilor de a imanentiza escatonul, spre a relua formularea lui Eric Voegelin?

Pentru Nikos Kazantzakis, asemeni atâtora din cei numiți de Paul Hollander political pilgrims (pelerini politici), Marele Experiment convoacă și provoacă o stare de maximă febricitare spirituală. Este în joc soarta umanității. O aventură istorică fără precedent, un salt mortal ale cărui consecințe nu pot fi prevăzute de nimeni. Pariul sovietic îi apare călătorului elen drept unul planetar. În acest sens, nu greșea: Ceea ce astăzi se întâmplă în Rusia în mod conştient este mutilat şi incert comparat cu ceea ce se-ntâmplă subconştient, fără s-o ştie conducătorii - sau chiar şi s-o vrea. Ghicim neclar că în această nemărginită Rusie a mujicilor sunt semănate evenimente cosmogonice. Din nefericire, trăim foarte puţin şi nu ajungem, din întregul ciclu, decât să ghicim numai - şi asta încă într-un fulger mic - curba care pândeşte şi se avântă pe trecătorul arc al epocii noastre."

Bolșevismul este pentru Kazantzakis, la fel ca pentru prietenul său Panait Istrati, întruchiparea Marelui Vis, a ceea ce, în anii '30, filosoful german al speranței, Ernst Bloch, numea utopia concretă. Dar nu se află chiar aici, în proiectul concretizării utopiei, în noul timp, de fapt unul mesianic, cum ar fi spus Walter Benjamin, precum și în noul spațiu revoluționar, originea catastrofei politice, sociale, economice și, de fapt, civilizaționale? Pentru Kazantzakis este vorba de un moment redemptiv, apocatastatic, iar Lenin apare ca fondatorul acestei religii seculare: „...dincolo de logică, de dezbatere şi dispute înţelepte, dincolo de necesităţi economice, răsturnări sociale şi programe politice, deasupra sovietelor şi comisarilor, lucrează şi guvernează aici, în Rusia, spiritul epocii istorice în care trăim - sumbru, însângerat, care e însetat de lumină, nemilos. De la cel mai primitiv mujic până la chipul integru al lui Lenin, toţi sunt muncitori şi colaboratori conştiincioşi sau neconştiincioşi ai lui.”

După momentele de entuziasm, de surescitare cvasi-mistică, Istrati s-a despărțit de stalinism. Cel salutat de Romain Rolland drept un Gorki al Balcanilor, a devenit unul dintre primii mari apostați ai comunismului, unul dintre cei dintâi care au denunțat Marea Minciună. Aveau să urmeze Ignazio Silone, Arthur Koestler, Manès Sperber, André Gide, Margarete Buber-Neumann, Milovan Djilas și atâția alții...

Nikos Kazantzakis povestește în acest jurnal propriile-i tribulații, iluziile și angoasele trăite în acele trei voiaje efectuate între 1925 și 1930 în ceea ce se numea Țara Sovietelor, patria socialismului biruitor. Să reținem despre ce ani este vorba: Lenin moare în ianuarie 1924, urmează o feroce luptă pentru succesiune, pentru „suprema manta a Tatălui”. Stalin se opune fariseic radicalismului lui Troțki, acesta pierde lupta. Ultimul spasm politic vizibil al opoziției troțkiste are loc în noiembrie 1927. Manifestația opoziției este nimicită, Troțki este expulzat în Kazahstan. Stalin se aliază cu Nikolai Buharin, simulează simpatie pentru NEP [Noua Politică Economică], afișează moderație. De fapt, acaparează puterea și pregătește revoluția de sus, marea cotitură radicală din 1928, colectivizarea forțată cu ale ei consecințe genocidare. Pentru Panait Istrati, Victor Serge și Boris Souvarine, revoluția deraiase, era nevoie să se meargă vers une autre flamme...

Kazantzakis se îndreaptă spre Rusia Sovietică precum spre un Pământ al Făgăduinței. Moscova îi apare ca „Noul Ierusalim al muncitorului Dumnezeu". Iluzii împărtășite în acei ani de atâția alți intelectuali, inclusiv André Malraux, Arthur Koestler și Walter Benjamin, ba chiar și Ludwig Wittgenstein. Aceasta era atmosfera acelor vremuri. Informațiile despre teroare erau relativ puține, cenzura sovietică îi împiedica pe corespondenții străini să trimită analize concludente, nemăsluite. Campionul ficțiunilor staliniste deghizate în corespondențe jurnalistice a fost Walter Duranty, trimisul la Moscova al atât de influentului cotidian New York Times.

Scriitorul privește Rusia într-o lumină extatică, iar pe ruși, pe urmele lui Dostoievski, îi vede drept poporul theofor, purtător de dumnezeire. Revoluția devine, în această lectură transpusă, explozie purificatoare. Citează exaltatele cuvinte al lui Ilya Ehrenburg, scriitor legat de avangarda vestică, dar și apologet al regimului bolșevic: Priveam Rusia şi-mi veneau în minte, pline de tristeţe şi mândrie, cuvintele lui Ilya Ehrenburg: 'Murdar, chinuit de foame - curge sânge şi puroi din rănile tale deschise. Cu gemete şi suspine ai fost întinsă la pământ, Rusie - aiurarea naşterii tale au luat-o ei la moarte - au huiduit cei cuminţi, cei sătui, cei curaţi... Sterpe măruntaiele lor, împietrite piepturile lor goale. Cine va primi sfânta, vechea moştenire? Care mână a lui Prometheus va răpi făclia stinsă pe jumătate, s-o reaprindă şi s-o ducă mai departe? Grea naştere, ceas sfânt, mare. Nu se va naşte spuma mării, nici cerul albastru. În neagra putreziciune aici, cu sângele nostru spălat, se naşte vânjos un nou veac. Aveţi încredere în noi! Primiţi-l din mâinile noastre! Este al nostru şi al vostru! O suflare va şterge toate hotarele. În întunericul de la miezul nopţii al oraşului, uitată. Sub linţoliul de zăpadă ascunsă zace viaţa. Şi a fost scris un popor să adape cu cinstitul său sânge, sânul sterp al pământului. Duşmanul tău va veni la tine, o, Născătoare, urmele tale însângerate să le sărute pe zăpadă!'”

Să adaug aici că supraviețuitorul de profesie Ehrenburg a fost un zelos propagandist stalinist. A scris două romane („Și a fost ziua a doua” și „Pe nerăsuflate”) în care a glorificat gigantomania industrializării staliniste, a contribuit cu patimă la construcția ethosului a ceea ce istoricul Stephen Kotkin a identificat drept civilizația sovietismului. Kazantzakis îl admira, ca atâția alții, pentru recunoscutul său talent jurnalistic. Moral însă, Ehrenburg, până la moartea lui Stalin, a fost un șarlatan. Ceea ce i-a atras oprobriul public din partea lui André Breton și nu doar a lui. După 1953, sigur, a susținut reabilitarea victimelor, a lui Osip Mandelștam, Tițian Tabidze, Isaac Babel, a scris o nuvelă care a dat numele dezghețului post-stalinist.

Scriitorul elen întâlnește personalități mai mult sau mai puțin proeminente, vizitează Academia Profesorilor Roșii, încearcă să interiorizeze tezele oficiale, să le găsească un sens, dincolo de jargonul dialectic. Acceptă că trebuie făcute sacrificii și vede în acestea prețul apropierii de idealul proclamat de Marx: „Prin perioada aceasta tranzitorie trece astăzi Rusia. Nu există încă în ţara aceasta avangardistă comunism; există dictatură a Proletariatului. Adevărul acesta foarte simplu nu trebuie să-l uităm dacă vrem să percepem ce probleme s-au născut şi pentru ce au fost soluţionate uneori într-o modalitate din afara comunismului în Rusia de astăzi. Dictatura Proletariatului are ca misiune să zdrobească orice reacţie, să elibereze şi pe proletarii înşişi de vechile obişnuinţe, să-i facă să dobândească unele noi; numai aşa va putea poporul să înfăptuiască, mai târziu, societatea ideală comunistă. În această etapă tranzitorie uneori este necesară violenţa: 'Nu este revoluţie, declara Lenin, cu mănuşi albe. Partidul Comunist nu este Pension de eleve inocente. Dictatura Proletariatului înseamnă: război nemilos, neîncetat, până la moarte, împotriva burghezilor.'

Dar era Rusia dictaturii staliniste un regim al proletarilor? Era vorba într-adevăr de dictatura proletariatului ori, cum aveau să o spună atâția din criticii sistemului bolșevic, prinsese ființă o dictatură asupra proletariatului exercitată de o birocrație tot mai îndrăgostită de propriile privilegii și tot mai puțin interesată de valorile originare ale revoluției? Adepții inițiali ai proiectului leninist se simțeau tot mai singuri și mai neputincioși. Peste ani, Victor Serge avea să scrie un roman cu titlul S'il est minuit dans le siècle... Idealismul pelerinului este fără margini: NEP-ul a fost necesar, colectivizarea (opusul NEP-ului) a fost la rândul ei necesară, violența este inevitabilă, sau, cu o formulă atât de des folosită în epocă, „nu poți face omletă fără să spargi ouă”. După ani, Isaiah Berlin atrăgea atenția asupra faptului că omenirea poate acum contempla munți de ouă sparte, dar nimeni nu a gustat încă omleta...

Fragment din prefata volumului lui Nikos Kazantzakis, „Jurnal de călătorie. Rusia", traducere de Ion Diaconescu, Humanitas, 2015.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG