Linkuri accesibilitate

Un arhitect din Germania cu origini transilvănene construiește grădinițe în România


O grădiniță proiectată de cabinetul de arhitectură Bidner

O grădiniță proiectată de cabinetul de arhitectură Bidner

Un interviu cu arhitectul Michael Bidner.

Michael Bidner are două slăbiciuni: arhitectura și copiii. A vrut de mic să se facă arhitect, iar după ce și-a văzut visul împlinit (trecând prin încercări care pe cei mai mulți i-ar făcut să abandoneze), și-a dorit să contribuie la accesul copiilor săraci la educație. Născut în Austria, într-un lagăr de refugiați, Bidner și-a desăvârșit studiile la München, unde are, de altfel, și firma de arhitectură. Părinții lui Michael Bidner erau originari din Transilvania, de unde au fost nevoiți să fugă în 1944. Șapte săptămâni a durat călătoria cuplului Bidner, povestește azi fiul. Oamenii au făcut drumul până în Austria pe jos, doar pe înserat, iar noaptea se ascundeau în pădure. Ajunși în lagărul de refugiați din Austria, cei doi rămân aici 7 ani, timp în care se naște și fiul lor, Michael, arhitectul de astăzi. Apoi, în 1951, familia Bidner pleacă în America. Astăzi, arhitect de succes în München, Michael dorește să dea țării unde s-au născut părinții săi puțin din norocul său. Și, cum spune el, educația este cel mai prețios lucru pentru un copil, Michael Bidner a devenit... făuritor de grădinițe în România.

Europa Liberă: Cum ați ajuns să construiți gradinițe in zonele sărace din România?

Michael Bidner: „Părinții mei provin din Transilvania și am încă rude și cunoștințe în România pe care le vizităm des. Am o slăbiciune pentru copii și m-am întrebat ce pot face pentru a ajuta copiii de acolo. Ca arhitect, m-am gândit să construiesc grădinițe. Prima a fost ridicată într-o localitate micuță numită Micula, la 40 de km de Satu Mare.”

Europa Liberă: Cât a durat realizarea proiectului?

Michael Bidner: „Am lucrat peste un an pentru a pune totul la punct, astfel încât să putem primi cei 350.000 Euro, bani europeni, pentru acest proiect. În această localitate sunt foarte mulți copii de etnie romă. Copiii veneau la mine și îmi spuneau cu lacrimi în ochi că vor și ei să meargă la grădiniță. Din păcate nu aveau voie! Și asta m-a uimit foarte mult. Am intrebat de ce? Și mi s-a răspuns că părinții lor nu plătesc taxe...”

Europa Liberă: A fost o experiență dureroasă ptr Dvs...

Michael Bidner: „Da, și am învățat de aici că trebuie să fac și mai multe pentru acești copii. Sigur, eu nu doresc să le „fur” proiectele arhitecților români, dar încerc să sprijin astfel de proiecte cât de mult pot, prin expertiza și conexiunile pe care le am la Bruxelles, pentru obținerea fondurilor europene de care este nevoie.”

Europa Liberă: Știu că, în afară de grădinițe, le oferiți și studenților români (și nu numai- aviz și studenților moldoveni, de exemplu) la arhitectură posibilitatea de a face practică la firma Dvs. de arhitectură.

Michael Bidner: „Da, prin intermediul programului european Erasmus. Eu sunt înscris acolo ca gazdă, iar tinerii arhitecți pot depune o cerere la Bruxelles pentru a face practica la mine. Se poate verifica pe Internet dacă există locuri libere și apoi, dacă se obține, studenții primesc bani de la Bruxelles. Eu îi găzduiesc și le ofer și un salariu, daca mă ajută în proiectele mele”

Europa Liberă: Ați făcut o parte din studii in SUA. Apoi ați venit în Germania. Cum a fost experiența de migrant, de refugiat?

Michael Bidner: „Aveam șase luni când parinții mei au plecat în SUA. Îmi aduc aminte că parintii mei nu știau engleză. La mine acasa se vorbea limba săsească din Transilvania. Deci nu germana, nu engleza. Eu am învățat la gradiniță engleza și de la mine au învățat și părinții mei. Însă retineti că eu nu vorbeam germana. Am ajuns la 17 ani aici, în Germania. Ne-am mutat cu familia și părinții mei m-au înscris la un liceu. Copiii știau deja de doi ani franceză, iar cum eu nu știam germana, mi se traducea din franceză în germană. În primul an am fost susținut de școală, făceam pregătiri ca să depășesc problemele, apoi într-a 10-a am rămas repetent. Și am rămas apoi și a doua oară. Așa că a treia oară nu am mai fost primit.

Aveam 19 ani, nu aveam nici un fel de calificare și nici un fel de diplomă. Aveam în schimb visul de a deveni arhitect, incă din copilărie. Am muncit ca ucenic pe un șantier de construcții. Apoi mi-am continuat studiile, am făcut facultatea, am lucrat ca funcționar la stat. Zece ani mai tarziu am studiat încă o data Arhitectura la München si de atunci sunt arhitect independent. Nimic, nici un eșec nu este o tragedie. Încerc să discut cu copii și să le spun că nici un eșec nu este de nedepășit. Dacă ai un oboectiv, un vis, si te ții de el, dacă ești ambițios, atunci iți atingi obiectivul. ”

Pe aceeași temă

XS
SM
MD
LG