Linkuri accesibilitate

Pentru prietenii mei dragi, mai vechi și mai noi, care m-au făcut și mă fac să înțeleg că nu există dar mai frumos decât le don de l’amitié.

Îmi place istoria alternativă, contrafactuală. Problema ar începe cu ce-aș fi făcut înainte de 22 decembrie 1989. Probabil că în anii '80 aș fi ajuns să trimit scrisori publice în Vest, în direcția partidelor eurocomuniste. Îl cunoșteam prin sora mamei mele, Cristina Luca, pe Francis Cohen, directorul revistei teoretice mensuale a PCF, „La Nouvelle Critique”. Intelectual, aș fi evoluat pe linia liberalismului civic, asemeni, toutes proportions gardées, unor Miklós Haraszti, Adam Michnik, Jacek Kuroń, Bronisław Wildstein, Karol Modzelewski, János Kis, György Bence, Martin Palouš. Deci, dinspre neo- și post-marxism anti-totalitar (Școala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort) spre Isaiah Berlin, Hannah Arendt, Hayek, Raymond Aron. Aș fi urmat, cum am făcut-o și în Vest, traiectoria celui care mi-a fost model intelectual și moral, Leszek Kołakowski. Aș fi menținut și dezvoltat contacte cu prieteni de idei, îndeosebi în lumea tinerilor scriitori și critici literari (Radu G. Țeposu, Ioan Buduca, Andrei Corbea-Hoișie, Ioan T. Morar). Cu Biju Morar sunt prieten de suflet, lipsa lui Țepi o resimțim amândoi. Râdem împreună, privim cu amuzament spectacolul grotesc al atâtor schimbări de măști. Așa cum m-am împrietenit cu Dan Pavel, în 1990, aș fi făcut-o, mai devreme. M-aș fi văzut des, cum o făceam înaintea plecării din 1981, cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Petru Creția, Alexandru Paleologu. Habar n-am unde ar fi dus aceste întâlniri. Poate la un manifest comun, cine știe.

Cel care organiza adesea întâlnirile noastre era regretatul critic de artă Radu Bogdan. Îl cunoscusem prin Radu Stern, prietenul meu din liceu, actualul critic de artă elvețian. În fabuloasa locuință, un fel de casuță pe două niveluri a lui Radu Bogdan de pe strada Iulius Fucik (revenită, după 1990, la numele ei originar, Thomas G. Masaryk), un templu al cărților rare păzite cu proverbiala, auto-torturanta vigilență, am conversat îndelung despre Cassirer și Caspar David Friedrich, despre Malraux și Berenson. Uneori și despre mizeriile ideologice ale epocii, despre de-alde Radu Pantazi și Nicolae Gogoneață, tartori ai „filosofiei” oficiale, dar, în genere, preferam să evităm motivele de greață.

Ar fi fost inevitabil să mă împrietenesc, încă de-atunci, cu Mircea Mihăieș. Cred că drumurile mele s-ar fi încrucișat cu acelea ale lui Horia Patapievici și Mircea Cărtărescu, am fi ajuns instantaneu prieteni pe viață. Bănuiesc că aș fi vorbit cu Horia despre tânărul Lukács și despre Hegel, erau pasiuni comune. Mircea era prieten cu Tudor Jebeleanu, un om care a fost și este ca și fratele meu. De-aici, îi las pe cititori să-și imagineze încotro aș fi mers. În orice caz, nu spre grupul Trocadero (Vasile Secăreș, Dorel Șandor, Ioan Mircea Pașcu, etc). În pofida minciunilor ordinare care se debitează despre mine, n-am vrut niciodată să lucrez la „Ștefan Gheorghiu”. Desfid pe oricine va putea oferi vreo probă că aș fi încercat să fiu angajat acolo ori că am făcut cursuri la „academia” partidului. Aș fi continuat prietenia cu sociologii Călin Anastasiu și Alin Teodorescu, deci aș fi semnat, în decembrie 1989, câteva zile înaintea revoluției, apelul de solidaritate cu Mircea Dinescu. Aș fi fost, ca și ei, unul dintre fondatorii GDS. Aș fi scris din primul număr al revistei „22” (în realitate, am apărut cu un lung interviu luat de Stelian Tănase cam prin numărul 10). Ar fi urmat, firește, atacurile feseniste. Deci, in the long run, aș fi ajuns unde am ajuns, ca prezență publică în România, trăind în Statele Unite. În cuvintele unui mare scriitor și drag prieten: „Pentru că nu împrejurările, ci caracterul determină destinul unui om, până la urmă tot unde ești ai fi ajuns.” The world is a small place, indeed!

L-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu în 1974. Mi l-a prezentat prietenul meu Adrian Rezuș, lucrau amândoi la Institutul de Filosofie. Adrian a lucrat la traducerile din Platon (primul volum), a plecat apoi din țară, trăiește, din câte știu, în Olanda. Am povestit despre prietenia noastră (a mea cu Gabriel) în volumul omagial „Liber Amicorum”. Nu făceam parte dintre cei care vizitau Păltinișul, dar aveam mulți amici printre aceștia. Eram apropiat, între alții, de George Purdea, traducătorul lui Jaspers, el însuși apropiat de Constantin Noica prin Vasile Dem. Zamfirescu. Pe Gabriel îl întâlneam adeseori duminica, la criticul de artă Radu Bogdan. Îmi amintesc o cină, erau și Andrei Pleșu și Alexandru Paleologu, cu ocazia unei vizite la București a lui Victor Ieronim Stoichiță (pe Ivi îl știam din copilărie, locuia în aceeași casă, pe strada Andrei Mureșanu, la numărul 29, cu sora tatălui meu, doctorița Nema Tisminețki). Ne-am revăzut în martie anul trecut, la Fribourg. Tatăl meu era bun prieten cu unchiul său, Radu Stoichiță, profesor de logică la Facultatea de Filosofie, intelectual ilegalist, un om de o admirabilă curățenie sufletească, traducător din Hegel.

Am avut marea șansă să fiu prieten cu Petru Creția, l-am revăzut după revoluție, în 1990. Am și acum unele rânduri pe care mi le-a trimis în timpul mineriadei din iunie 1990. Un detaliu amuzant: am avut, câteva luni, un Cocker Spaniel, l-am numit Orlando la sugestia lui Petru. Să ne gândim în aceste clipe cu drag la acel om minunat care a fost Petru Creția, să ne gândim la spiritul nobil și liber care a fost Imre Tóth, să ne gândim la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Noel Bernard, Ioan Petru Culianu, Cornel Chiriac, Șerban Orescu, recent stins din viață.

Să ne gândim la acei doi oameni minunați care au fost jurnaliștii Dan Costescu și Cornel Dumitrescu, devotați luptei pentru adevăr, cei care au publicat revista „Lumea Liberă Românească" de la New York, acolo unde a scris săptămânal Ioan Petru Culianu (scriam și eu, scriau și alții). Să ne gândim că in 2014 s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Corneliu Coposu de care am fost extrem de apropiat.

Despre Noica am scris încă din anii când eram în țară, în "Amfiteatru". Despre cercul său filosofic am vorbit, în anii '80, la „Europa Liberă”. Am scris un eseu cu titlul „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Era și o aluzie la Zauberberg-ul lui Thomas Mann. Timpuri vrăjite, experiențe ale dezvrăjirii. La fel ca despre Hans Castorp, poate că s-ar putea spune și despre mine: Placet experiri…

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/24/centenar-noica-un-hegel-pentru-sufletul-nostru/

XS
SM
MD
LG