Linkuri accesibilitate

Ce îi face pe acești apucați să se bată cu istoria și să distrugă orbește orice înfățișare a trecutului? Pare greu de înțeles, dar boala nu e o noutate. E maladia unei idei care crede că trebuie să omoare orice altă idee pentru că e singura idee cu drept de viață. Fanaticii suniți ai Statului Islamic au ajuns la nevroza totală a febrei religioase care vrea să impuină adevărul suprem și să facă, apoi, ultimul pas, spre neant. Fanatici de acest fel au mai vizitat lumea. Culturi desprinse din creștinism, în frunte cu așa numita mișcare iconoclastă, au mai încercat să distrugă orice însemne ale istoriei și întruchipări ale sacrului. Dar mișcările lor au fost locale și scurte.

Distrugătorii de icoane și statui creștine au dispărut după ce au lăsat o urmă abia vizibilă în istorie. Ororile promovate, azi, de Statul Islamic au rădăcini mult mai adînci și țintesc scopuri vaste. Logica bolnavă a acestor credincioși se alimentează de la primele fapte ale Profetului și din anul 629, cînd Mecca a fost cucerită și patrimoniul premusulman distrus sistematic. Această filieră n-a murit niciodată. În secolul al XVIII-lea o nouă febră religioasă, generată de învățătura predicatorului Wahhab, a fost urmată de distrugerea în masă a monumetelor islmice din peninsula Arabă. Mult mai aproape de noi, aceeași pretenție demiurgică a izbucnit în actele de distrugere culturală îndrumate de Stalin și Mao. Apogeul a venit odată cu domnia khmer rouge și a lui Pol Pot în Cambodjia, unde un regim dictatorial fanatic a încercat pentru pirma oară să creeze fizic Anul Zero, adică o lume curățată de orice trecut, de orice cultură și de orice formă de memorie. Statul Islamic revine la această idee și caută întoarcerea prin violență totală spre anul de început, spre Anul Zero, spre timpurile Profetului. Pentru fanaticii Statului Islamic, istoria ce a urmat fondării Islamului e falsă, nulă și trebuie distrusă. Mai mult, violența care pulverizează vestigii sacre ale altor civilizații și actele căutate de violență oribilă împotriva necredincioșilor sînt menite să mărească tensiunea, să atragă într-un conflict total restul lumii și să se soldeze, după o bătălie fără seamăn, conform învățăturii Profetului, cu Apocalipsa. Ororile Statului Ilamic sînt parte a unei tradiții nihiliste islamice și, în genere, simptom al unei vechi pulsații umane spre absolut prin excludere și exterminare a alternativelor. Însă Satul Islamic nu e, pur și simplu, o bandă de fanatici care seamănă, gratuit, moarte și vid. Statul Islamic întreține, în același timp, propria parodie și caută să o comercializeze. E mai puțin știut, dar călăii civilizațiilor sînt destul de lucizi pentru a cruța, din interes, o parte din comorile care le cad sub mînă. Statui, obiecte străvechi de cult, basoreliefuri și icoane sînt sustrase și puse la vînzare pe piața neagră. Circuitul clandestin al obiectelor de artă furate a fost inundat de obiecte puse la vînzare, deobicei prin Turcia, de Statul Islamic. Vînzările aduc munți de bani care finanțează apoi organizația. Siniștrii adepți ai Anului Zero sînt și buni negustori. Puritatea ideoligică admite pauze, iar furia care năruie istoria e, adesea, teatru înregistrat spre folosul noilor recruți și înspăimîntarea publicului occidental. Cruzimea acestor fanatici nu exclude cinismul. Violența bestială e soră bună cu lăcomia, cu setea de putere și viciile cel mai impure. Ceata de aleși e o bandă de criminali care știe să se pună în valoare, mai ales că are în față un Occident ezitant și amnezic.

Adevărat, lumea e uluită și întristată de demolarea istoriei străvechi dar asta e, de multe ori, expresia unei îngrijorări de turist. În mod fundamental, prea puțină lume mai simte, în Europa și Statele Unite, că locuri ca Palmyra sînt „ale noastre”, că ne aparțin într-un mod profund și că sînt locul în care s-a născut tot ce avem mai bun azi. Puțină lume mai știe că Palmyra e, mult înaintea Americii, exemplul cel mai bun de „melting pot”. Spațiul în care tradiții, alfabete, religii, stiluri, limbi și tehnologii romane, parte, siriene, iudaice, arabe, grecești și creștine au conviețuit și s-au succedat fără încetare și fără negație. După 2000 de ani, Palmyra e în picioare tocmai pentru că în acest spațiu nu a existat excludere ci doar suprapunere. Și tot după 2000 de ani, în chiar clipa în care Palmyra ar putea fi anihilată de o nouă barbarie, lumea modernă e, prea des, rușinată să își revenidice propriul trecut. O ezitare la modă îi face pe mulți să se simtă străini de propria identitate. S-ar putea să fie prea mult. Palmyra și, în genere, vastul continent al memoriei noastre culturale, au prea mulți dușmani și prea puțini apărători.

XS
SM
MD
LG