Linkuri accesibilitate

O incapacitate cronică de asumare a istoriei și a propriei identități.

Moldova ca într-un boț de chihlimbar

Ziua de 9 mai, sărbătorită cu mult fast la Moscova, a plasat Republica Moldova într-o lumină ambiguă, chiar jenantă, am spune. Anul acesta, e drept, n-am mai avut la Chișinău concerte susținute de interpreți ruși interziși în statele occidentale, însă atmosfera, scenariul manifestației de la Memorialul „Eternitatea” din Chișinău, exaltarea armatei roșii și a mărețelor sale victorii, în „moldovenească” și-n rusă, ne-au dat senzația de „back in USSR”, de incredibilă prăbușire în timp. De parcă tot ce am trăit, visat, sperat, construit în materie de democrație, valori naționale și conștiință democratică ar fi fost o iluzie care se destrăma sub ochii noștri…

În ajunul mitingului oficial din 9 mai am văzut desfășurându-se pe străzile Chișinăului și în Piața Marii Adunări Naționale o imensă panglică dungată, zisă a Sfântului Gheorghe, am văzut tineri și adolescenți cu tricouri inscripționate: „Patria mea este Uniunea eurasiatică”. Această procesiune, organizată de ligi și ONG-uri asociate socialiștilor lui Dodon, a putut fi citită și ca o demonstrație a eșecului integrării minorităților rusofone în „metabolismul” statului moldovean democratic și european.

„N-avem nimic de celebrat, avem doar de jelit ostașii căzuți în război, copiii nenăscuți, mamele îndoliate…” „E sărbătoarea lor, a ocupanților. Noi am pierdut războiul…” – am citit multe asemenea mesaje pe rețelele de socializare. Și tot acolo: „Care eliberare, care progres? Acum 150 de ani, tinerii pașoptiști din Moldova și Țara Românească plecau să învețe la Paris, Berlin și Roma. Apoi, între cele două războaie, basarabenii talentați, alături de alți studenți români, studiau la cele mai prestigioase universități europene!... Tații noștri, născuți în epoca sovietică, n-au mai avut această șansă. Au fost ținuți sub capac, s-au sufocat, și-au irosit cei mai frumoși ani de viață, visând la un strop de normalitate: să-ți vorbești limba maternă, să citești cărți cu grafie latină, fără să simți țeava KGB-ului lipită de ceafă...”

Pentru ca emoția acestor cuvinte să nu fie răstălmăcită, ar trebui să precizăm că de o adevărată eliberare și de o reconstrucție din temelii, grație Planului Marshall american, s-au bucurat națiunile occidentale, inclusiv landurile din vestul Germaniei înfrânte. Peste Europa de Est, în schimb, finalul conflagrației mondiale a coborât lințoliul comunizării, deportărilor și asasinatelor în masă.

Rusia stalinistă este responsabilă, alături de Germania nazistă, de declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Pactul de neagresiune Hitler-Stalin, pe care Putin azi încearcă să-l reabiliteze, i-a permis Germaniei să atace nestingherit Franța, Belgia, Italia, Olanda, țările scandinave, să bombardeze Anglia. Odiosul pact și urmările sale – sfâșierea Poloniei, ocuparea țărilor baltice și a teritoriilor românești, Basarabia și Nordul Bucovinei – este parte inseparabilă a celui de-Al Doilea Război Mondial. Istoriografia sovietică însă a decupat, convenabil, intervalul iunie 1941 - mai 1945, când URSS a luptat împotriva Germaniei, iar după 70 de ani, când Putin a atacat Ucraina și a anexat Crimeea, într-o manieră ce a fost asemuită cu alipirea Austriei și a Sudeților de către Hitler, victoria sovietică asupra fascismului capătă aspecte grotești și, de fapt, pătează memoria celor care au luptat împotriva nazismului.

Comparată cu Ucraina și chiar cu Belarus și Kazahstan, care au interzis simbolurile comuniste, scenografia sovietică omniprezentă de 9 mai la noi particularizează în chip nefast Republica Moldova: suntem un stat, o fostă colonie a Moscovei înțepenită în proiect, prinsă ca o insectă într-un boț de chihlimbar. Or, ratarea „poveștii de succes”, adică refuzul europenizării, corupția endemică, hoția, sugrumarea statului de drept ș.c.l. te aruncă inexorabil în brațele Rusiei, îți prind la piept „panglica de Colorado”, pe care un discurs mai nuanțat, ca cel al președintelui Timofti, nu ți-o poate smulge.

…La mine la țară, la Florești, în dimineața zilei de 9 mai a avut loc o depunere de flori la monumentul ostașului sovietic, în timp ce o fanfară interpreta marșuri și cântece marțiale. Nimeni nu s-a așteptat ca o ceremonie similară să se organizeze și la Crucea Eroilor Români, inaugurată în anul 2000, pe locul unui vechi cimitir militar, în care au fost înhumaţi circa 300 de soldați și ofițeri români, căzuţi în luptele crâncene din iulie 1941 în lunca Răutului – un cimitir distrus după război de buldozerele sovietice. Până la urmă, onoarea urbei, spiritul de echitate și reconciliere au fost salvate de o coroană de flori și un buchet de lalele proaspete, depuse la temelia troiței. Iar spre seară, mult după încheierea paradei de la Moscova, am auzit aceeași orchestră din centrul orașului interpretând timid: „Treceți batalioane române Carpații”…

Ce-i asta: eclectism moldovenesc, versatilitate mioritică? Câte puțin din toate, am zice, dar mai ales o incapacitate cronică de asumare a istoriei și a propriei identități. Nu pe secvențe, circumstanțial, aruncând ocheade temătoare peste umăr, ci integral și până la capăt. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, poate că „Marșul Cavaleriei Americane”, care a pornit astăzi din Mihail Kogălniceanu (Constanța) spre poligonul de la Cincu (Braşov), și-ar fi făcut drum și pe la Hâncești sau Cimișlia!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG