Linkuri accesibilitate

Dirijorul Iuri Temirkanov: „Pentru toți – o mare pierdere a unei personalități puternice.”

În „Lacul lebedelor” de Ceaikovski

În „Lacul lebedelor” de Ceaikovski

„Doctorii s-au luptat, dar nu au mai putut face nimic”, anunța sîmbătă seară pentru presa rusă directorul-general al Teatrului Bolșoi, Vladimir Urin, căruia i se adusese la cunoștiință din Germania, criza cardiacă fatală suferită de Maia Plisețkaia.

Imediat, serviciul de presă al Kremlinului a reacționat anunțînd că președintele Putin a transmis „condoleanțele sale profunde și sincere rudelor” balerinei. Premierul Dimitri Medvedev scria tot sîmbătă, pe pagina lui de Facebook, „Maia Plisețkaia a plecat. O dansatoare strălucitoare ce posedă o rară combinație de măiestrie artistică, frumusețe, generozitate și demnitate. De la asemenea oameni este deosebit de greu să-ți iei rămas bun. Odată cu ea s-a dus o întreagă eră a baletului”.

Iuri Temirkanov

Iuri Temirkanov

Presa rusă a înregistrat zeci de reacții, între cele ce pot fi privite drept cu adevărat sincere notabilă fiind cea a lui Iuri Temirkanov, directorul Orchestrei Filarmonice „Dmitri Șostakovici” de la St. Petersburg: „Pentru toți – o mare pierdere a unei personalități puternice. Pentru mine este o durere personală, deoarece, timp de decenii, am fost prieteni apropiați. De aceea, această pierdere este una din experiențele

Alături de soțul ei Rodion Shchedrin în decembrie 2008

Alături de soțul ei Rodion Shchedrin în decembrie 2008

cele mai puternice pe care le-am trăit în viață. Mă gîndesc la Rodion [Shchedrin, soțul Maiei Plisețkaia] și sînt alături de el veșnic. Veșnic, mai mult decît am fost vreodată”.

Vladimir Medinski, ministrul controversat și contestat al culturii din Rusia, declara, citat de agenția Tass, că Maia Plisețkaia a fost „un dansator briliant, inovator și artist, susținînd cu credință marea tradiție a baletului rus. Și-a dedicat viața slujind-o din 1943 la Teatrul Bolșoi.”

Este adevărat ceea ce spune ministrul rus despre balerina devenită legendară, dar adevărul este spus numai parțial.

S-a născut în 1925 la Moscova, într-o familie de intelectuali evrei, tatăl inginer originar din Belarus, mama, Rahil, actriță de film, membră a unei cunoscute familii de oameni ai teatrului, Messerer, parte a lor actori, parte dansatori la Bolșoi. Între cei din urmă s-au distins, unchiul ei Asaf Messerer, balerin virtuoz, și mătușa ei Sulamif Messerer, amîndoi exponenți ai primei generații de balerini sovietici, iar ulterior pedagogi cunoscuți. Tînăra Plisețkaia a intrat în Școala de balet de la Bolșoi, în 1934, în clasa unei foste balerine de la Teatrul Marinski din St. Petersburg, Elisaveta Gerdt. Timp de doi ani, Maia a studiat cu asiduitate, ajungînd să obțină roluri cheie în spectacolele Școlii.

Din 1937 însă, familia i-a intrat în angrenajul nimicitor al epurărilor staliniste. Tatăl a fost arestat și executat în acel an, iar în 1938 i-a fost reținută și mama, condamnată la deportare într-un lagăr din Kazahstan. Maia Plisețkaia avea să-și revadă mama în 1939, salvată din lagăr și exilată într-un oraș din Kazahstan. Cei doi copii, Maia și fratele ei mai mare, Azari, și el ajuns dansator celebru în anii '60, au fost luați în grijă de Sulamif Messerer, mătușa lor. Mama, eliberată pentru scurtă vreme, și familia ei aveau să fie lovite a doua oară de soartă odată cu izbucnirea războiului, refugiate din 1941 la Sverdlovsk.

Maia revenea pe ascuns la Moscova în 1942, iar în 1943 își relua studiile la Bolșoi, unde avea să se impună rapid ca primă balerină, interpretînd în prima ei stagiune nu mai puțin de 20 de roluri notabile. Între ele: zîna liliacului în „Frumoasa din pădurea adormită” de Ceaikovski. Aveau să urmeze Martha în Giselle (1944), rolul titular în Raymonda (1945), Odette și Odile, în Lacul lebedelor (1947), Kitri în Don Quichotte (1950), Bacanta în scena Noptea Walpurgiei din Faust (1950) și rolul titular din Laurencia, pe muzica lui Alexandr Krein (1956).

Un critic al epocii nota pe marginea cuplului excepțional format cu cealaltă mare stea contemporană a baletului sovietic, Galina Ulanova, că Maia Plisețkaia „juca tragedia pasiunii, […] a instinctului uman natural interzis brusc din viața ei”, în timp ce Ulanova „tragedia purității”. Dar nu întreaga muncă și parcursul i-au fost răsplătite, fiind criticată sever, de exemplu, pentru versiunea modernizată a baletului Spartacus de Haciaturian, pentru ieșirea treptată din tradiționalismul clasicizant al baletului sovietic, sau împiedicată ani de zile, din cauza „dosarului” familiei, să călătorească și să danseze în Occident.

Prima ieșire în străinătate cu trupa de la Bolșoi avea să aibă loc în Statele Unite, în 1959, urmată de mai multe turnee în anii ’60-’70 și de permisiunea, mai puțin obișnuită pentru artiștii sovietici, de a-și petrece o parte din timp în Occident. Din aceea perioadă, distinsă de guvern cu Premiul Lenin, Plisețkaia avea să apară în spectacole a căror coreografie era semnată de Roland Petit și Maurice Bejart.

Suita Carmen, pe muzica soțul ei compozitorul Rodion Șcedrin, avea să fie urmată de alte montări semnate chiar de balerină: Ana Karenina (1972), Pescărușul (1980), Doamna cu cățelul (1985). La sfîrșitul anilor ’80, desprinsă de sub autoritatea marelui coreograf și, din 1964, director al Teatrului Bolșoi, Iuri Grigorovici, Plisețkaia începea să lucreze mai mult în Occident: directoare artistică a Baletului Operei din Roma (1983-84), și în același rol la Teatro Lirico National de la Madrid, între 1987-1990. Iar în anii 1990 se instala la München, în Germania, împreună cu soțul ei, scriindu-și memoriile, publicate întîi în Rusia, în 1994 sub titlul „Eu, Maia Plisețkaia”, iar în 2001 în Statele Unite.

Avea să danseze, o ultimă oară, „Ave Maia” (pe coreografia specială a lui Bejart) la aniversarea ei de 80 de ani, la Moscova, și, va rămîne în lumea internațională a dansului, dincolo de toate, o stea nemuritoare.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG