Linkuri accesibilitate

Odată declanşat mecanismul textual, nu prea există cale de întoarcere, în acţiune intrând forţe adeseori nebănuite – este ca şi cum trăgând de-un fir de păr rămas pe fundul căzii din baie, ai scoate din gaura de scurgere, de scalp (sau de coadă, deşi imaginaţia mă duce mai curând la o gravură a lui Munch, Îndrăgostiţii printre valuri, unde pletele iubitei se confundă cu talazurile mării), o femeie înecată, căreia făcându-i respiraţie gură la gură să-i redai suflarea!

În mare, există două categorii, inegale numeric, de scrieri: cărţi care puteau foarte bine să nici nu fie scrise (majoritatea) şi cărţi care nu puteau să nu fie scrise (o minoritate compactă, cum ar fi – nucleul dur al oricărei literaturi). Aproape orice autor bun are şi cărţi care puteau să nu fie scrise; nu orice autor important însă dă neapărat şi o carte care nu putea să nu fie scrisă… Există totuşi cazuri singulare, când un autor reuşeşte din prima să dea o astfel de carte, cartea vieţii sale cum ar veni (mă gândesc bunăoară la Alain-Fournier, cu al său Grand Meaulnes, dar şi la Harper Lee, cu romanul Să nu ucizi o pasăre cântătoare), după care urmează tăcerea (adevărat, în cazul lui Alain-Fournier, odată cu moartea – în tranşeele Primului Război Mondial). Cum e să trăieşti apoi, timp de decenii (iar dacă mă gândesc la Harper Lee, al cărei To Kill a Mockingbird obţine Premiul Pulitzer în 1961 – peste juma' de secol), la umbra – de fapt, în raza! – unei singure cărţi?! E ca şi cum ai da naştere unei fiinţe extraordinare cu preţul vieţii creatoare propriu-zise (suprem sacrificiu!), într-o lume care privilegiază fertilitatea „în serie” (à la Amélie Nothomb – „anul şi romanul”). Deloc întâmplător, despre unele titluri/unii creatori se spune: dacă n-ar exista, ar fi trebuit inventat!

Toate aceste note nu fac decât să pregătească terenul pentru intrarea în scenă a autorului (încă la persoana a treia, dar făcând deja pasul înainte, peste capul persoanei a doua: „O! cititor făţarnic, – tu, semenul meu, – frate!”), recognoscibil după deviza înscrisă pe armele-i grăitoare: CĂRŢILE PE CARE LE-AM CITIT, CĂRŢILE CARE M-AU SCRIS. Prea numeroase pentru a le enumera pe toate câte le-am citit, după ce că însuşisem à la lettre lecţia lui Rainer Maria Rilke – „Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate” –, nu într-atât însă ca printre ele să dau de cele, câteva, pe care aş fi vrut să le scriu, fără a schimba o virgulă – în acest sens, sunt un „artist al foamei pe invers”, plăcându-mi mult prea multe pentru a mă opri doar la unele! –, în cele din urmă cititorul pasionat s-a lăsat scris, pe viu, de două-trei cărţi, pe cât de grăitoare una, pe-atât de „împachetate în tăcere” şi totuşi „despachetate în cuvinte” altele. Din două, una – oricare, în funcţie de punctul de vedere – este chiar cartea vieţii mele (aşa cum aş fi vrut să fie, în cazul poeziei; aşa cum a fost să fie, în cazul prozei – altminteri, deosebirea majoră dintre genul liric şi genul epic ţine chiar de strategia & tactica de luptă: un atac fulger versus un asediu de durată; excepţiile nu fac decât să confirme regula). Despre ea, în alineatul în care se trag concluziile, nu înainte de a-i oferi ultimul cuvânt lui Macedonio Fernandez:

„Mă feresc să asist la finalul scrierilor mele, de aceea le termin înainte” (să mă termine ele pe mine, adaug – în cunoştinţă de cauză – în paranteză); din contră, dedulcindu-mă la relecturi (deloc întâmplător, Nichita Stănescu zice: „Numărătoarea începe cu doi…”), m-am dedat apoi la rescrieri – de-aici şi până la a ajunge asemenea acelui stăpân milos care, fiindu-i jale să-i reteze coada câinelui de rasă dintr-o dată, i-o taie pe bucăţi, nu-i decât un pas. Altfel spus, doar după ce le termin – o dată, de două ori, ori de câte ori le rescriu (de la Ştefan Manasia citire: „încât îţi lasă senzaţia că autorul ar putea practica, oricând, a treia şi a patra oară, jocul acesta de dânsul inventat”), scrierile mele încep cu adevărat: abia ediţia ne varietur a Arme-lor grăitoare, în curs de apariţie la Cartier, constituie „locul geometric în care (se) sublimează precedenţele (…) într-o structură piramidală a operei” (Al. Cistelecan), dacă-i vorba de poezie; ceea ce nu se poate spune despre ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată, a romanului Ţesut viu. 10 x 10 – subtilă, observaţia lui Mihai Iovănel: „Unii vor citi acum cartea pentru întâia oară, alţii o vor reciti; unii o vor citi şi reciti în anii ce vin. Dar în special aceia care o vor reciti o vor citi cu adevărat prima dată”) –, şi asta deoarece în seara zilei de 7 martie curent însăşi realitatea a pledat – în scris, la patru mâini, dacă nu cumva mâna forte a destinului în persoană a sucit gâtul retoricii – cauza unei noi ediţii, a 3,14-a (alias, П), adeverind astfel că „o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfârşeşte niciodată. Niciodată atât timp cât autorul trăieşte” (Mario Vargas Llosa). Cum însă de ceva vreme se tot trâmbiţează despre „moartea literaturii” – şi nici autorul acestor rânduri nu se simte prea bine –, mă întreb dacă nu cumva fraza lui Stéphane Mallarmé – „Lumea există ca să sfârşească într-o carte” – trebuie citită „în oglindă”, după cum urmează: Cartea există ca să (re)nască o lume.

XS
SM
MD
LG