Linkuri accesibilitate

Cariera ei concertistică avea să se încheie, dramatic, tot în România, la numai 51 de ani, în decembrie 1966, după un concert la Cluj...

Luni 20 aprilie s-au împlinit o sută de ani de la nașterea uneia din personalitățile cele mai expresive ale pianului din secolul XX, Monique de La Bruchollerie. Un personaj uman și de artist cu totul aparte și, motiv de a o evoca în această rubrică, cu o istorie personală legată și de cea a României în epoca de regim comunist.

Elevă a unuia din marii pedagogi francezi ai veacului, Isidore Phillipp, lansată în lumea artistică antebelică, grație premiilor la cîteva mari concursuri internaționale, Viena 1936, Varșovia 1937, Bruxelles, Concursul Eugène Ysaÿe, 1938, printre primii artiști străini care au cîntat în Germania post-belică, între alții sub bagheta lui Sergiu Celibidache - iar în cazul ei în ciuda pierderii în timpul războiului al unui frate, membru

Fișă de catalog a unui concert cu Sergiu Celibidache

Fișă de catalog a unui concert cu Sergiu Celibidache

al rezistenței franceze -, Monique de La Bruchollerie avea să viziteze în ajunul declanșării Războiului rece și țările central și est-europene. Ocazia i-a fost oferită de o serie de concerte sub egida Institutului francez și a filialelor sale, înainte ca acestea să fie închise, peste noapte, de regimurile comuniste ce le supravegheau îndeaproape atît personalul cît și pe cei care le frecventau.

Monica Lovinescu (1923-2008)

Monica Lovinescu (1923-2008)

În acest context, Monique de La Bruchollerie sosea în România în 1947 și concerta la București, entuziasmînd de-a dreptul o serie de intelectuali melomani, între care grupul de prieteni ai Monicăi Lovinescu, împreună cu care, surprinzător, petrecea cîteva zile pe litoralul Mării Negre la Mangalia. Era, în paranteză fie spus, începutul unei relații de prietenie, ce avea să se încheie în 1972, odată cu moartea pianistei, grav bolnavă, la Paris.

Fire temperamentală și curajoasă, Monique de La Bruchollerie se întîlnea în 1947 cu arhitectul George M. Cantacuzino, aflat sub supravegherea agenților comuniști. Acesta, prezent la concertul artistei, îi scria la 7 iulie 1947 soției sale aflată în Anglia: „I-am dat lui Monique de La Bruchollerie, marea pianistă franceză, un colier de smaralde și un inel frumos pentru tine. Este o artistă senzațională și, după părerea mea, cu totul ieșită din comun”.

Arch. G.M. Cantacuzino, autoportret

Arch. G.M. Cantacuzino, autoportret

Cunoscutul arhitect si om politic liberal parea convins – cum o scria – că mesajul îi va parveni soției sale, în ciuda conținutului său, scrisoarea fiind mai mult decît compromițătoare, cu o analiză a situației politice, într-o manieră „lucid pesimistă“: „Romania de astăzi nu ne mai vrea. Totul e bun pentru a ne distruge, iar ceea ce s-a petrecut pînă acum este doar începutul...“.

Arestat temporar pentru a doua oară la începutul lunii martie 1948, G.M. Cantacuzino mărturisea într-o declarație dată Securității timpului: „Vara trecută am cunoscut-o pe Dna Monique de La Bruchollerie. Am încercat să o prezint compozitorilor români și am devenit prieteni. Atunci cînd s-a întors în Franța, în drum spre Anglia, unde trebuia să dea concerte, am rugat-o să-i ducă un inel soției mele... La revenirea ei în România, în decembrie 1947, am întîlnit-o destul de des...“.

Monique de la Bruchollerie avea să revină în România zece ani mai tîrziu, în 1957, aparent fără probleme din partea Securității și să concerteze mult elogiată de toți criticii și muzicienii români, între care Cella Delavrancea, în cîteva zeci de concerte și recitaluri la București, Timișoara și Cluj.

Monique de La Bruchollerie pe un CD Meloclassic 2013

Monique de La Bruchollerie pe un CD Meloclassic 2013

Cariera ei concertistică avea să se încheie, dramatic, tot în România, la numai 51 de ani, în decembrie 1966, după un concert la Cluj, urmare a unor împrejurări pe care le-am găsit descrise pe larg într-o relatare de la Paris, publicată în presa germană în primăvara anului 1970, sub titlul interogativ „Nici un ajutor pentru Monique de La Bruchollerie?

„La sfîrșitul anului 1966 se afla pe culmea gloriei – se scrie în această relatare ce precizează că este „personală” – Un turneu care ajunsese pînă în India, trebuia să se încheie la Zagreb. Nu a mai fost posibil. […] Monique de La Bruchollerie a fost dusă cu o limuzină a autorităților române spre Zagreb. Șoferul a condus mașina cu viteză mare și fără lanțuri de iarnă prin regiunea muntoasă. Într-o curbă a pierdut controlul, iar mașina a rămas zdorbită la marginea drumului. Artista a putut fi salvată.

După trei zile în comă, capacitatea de a mișca mîna dreaptă era pierdută pentru totdeauna. În accident, brațul a fost fracturat în mai multe locuri. În plus, a suferit fracturi de craniu, care au afectat sistemul nervos central. Paralizia și problemele de vedere la ochiul drept au rămas – dna Monique de La Brucholerie nu mai putea fi vindecată.”

Iar relatarea continuă cu ceea ce pare a fi o filă de loc luminoasă din istoria războiului rece și a regimului Ceaușescu. „Această întîmplare teribilă a fost trecută sub tăcere. Artista a fost rugată, în interesul relațiilor franco-române să țină scandalul în secret. Era încă între viață și moarte cînd avocatul ei, parizianul celebru René Floriot, a primit o semnătură din partea guvernului român, conform căreia artistei i se cuvenea un milion de franci, bani de despăgubire. Autoritățile române au dat asigurări că artista va fi despăgubită generos și repede.

Monique de La Bruchollerie în 1965

Monique de La Bruchollerie în 1965

Între timp au trecut mai mult de trei ani. În afară de suma de 60 de mii de franci [vechi], guvernul român nu a plătit nimic! Iar tratativele au ajuns într-un punct mort. Dna Monique de La Bruchollerie a fost nevoită să vîndă amintiri prețioase de familie, ca să poată plăti tratamentele medicale. În această situație, Maître Floriot vrea să se folosească de vizita pe care o va face în curînd președintele statului român Ceaușescu, la Paris, pentru a obține o intervenție personală pentru despăgubirea clientei lui.”

Călătoria lui Nicolae Ceaușescu în Franța a avut loc între 15 și 19 iunie 1970. Dar, puțin probabil ca intervenția dorită, dacă a avut loc, să fi condus la altceva decît, eventual, noi promisiuni. Cum scria cercetătoarea Catherine Durandin, era după un acord de schimb și cooperare pe timp de patru ani, semnat la Paris, „o bună trambulină, un mijloc eficace [ca românii] se se introducă în laboratoare de vîrf, iar „francezii sînt atît de orgolioși, încît este suficient să te exprimi corect în limba lor pentru a-i dezarma”…

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG