În Parlamentul României au ajuns până acum cel puțin trei proiecte de lege privind votul prin corespondență. Primul a fost făcut de ministerul de Externe, încă din 2011, pe vremea când PDL era principalul partid de guvernare, al doilea a fost depus în 2013 de Eugen Tomac, deputat din Partidul Mișcarea Populară, iar luna trecută a mai fost propus un proiect de către noul PNL. Vechii liberali respinseseră acum doi ani legea votului la distanță, dar acum după ce Klaus Iohannis a fost ales președinte cu atâta entuziasm de către românii din diaspora, partidul din care provine șeful statului are o datorie morală față de aceștia.
PSD contorizează prea puține voturi din emigrație și nu este, ca atare, un mare susținător al acestei legi, cu toate că la ultimele consultări de la Cotroceni dintre președinte și liderii partidelor parlamentare s-a angajat să susțină această lege, care ar urma să fie adoptată până la mijlocul lunii mai. Premierul Victor Ponta a pierdut legerile prezidențiale din cauza mobilizării diasporei române la vot în noiembrie anul trecut, când el și guvernul pe care-l conduce au refuzat să multiplice secțiile de votare după primul tur de scrutin, deși cozile au fost evidente, iar numărul celor care n-au apucat să voteze nu era neglijabil.
Lumea politică este împărțită în privința necesității acestui vot la distanță, anii trecuți unii lideri spuneau chiar că românii din afară nu plătesc impozite pentru statul mamă, deci n-ar trebui să voteze. Socialiștii îndeobște se tem de votul la distanță, fiindcă partidul este perceput ca fiind împotriva adecvării României la lumea dezvoltată. Fostul liberal, Călin Popescu Tăriceanu, președinte al Senatului și aliat al PSD vorbea, de pildă, despre faptul că votul prin corespondență ar fi în general “însoțit de fraude”.
Nu se știe cât de mare e diaspora românească. În 2006, fostul președinte aprecia că ar fi vorba despre peste 8 milioane de români care ar trăi în afara granițelor. Nu e clar, însă, câți dintre aceștia și-au păstrat cetățenia română și câți dintre ei mai țin legătura cu țara. Cei mai activi par să fie cei care aparțin ultimului val al migrației economice și care se află mai ales în Italia și Spania. Ar fi vorba după unele socoteli despre circa 3 milioane. Aceștia au plecat temporar, și-au lăsat familiile în țară și vor să se întoarcă într-un loc care să semene cu cel din țara în care sunt oaspeți. Globalizarea sau mai exact aplatizatea pamântului îi face și pe români să-și caute locuri de muncă mai bine plătite, dar spre deosbire de oamenii plecați înainte de căderea comunismului sau de cei care s-au stabilit în afară la începutul anilor ’90, noii migranți vor să se întoarcă acasă. Și-au păstrat ancore solide, au proprietăți, prieteni și mai cu seamă așteptări din parte autorităților.
Mai sunt locuitorii Republicii Moldova, care au primit pașapoarte românești și care nu au neapărat aspirații pentru viitorul României, iar votul acestora e mai puțin predictibil. De pildă în primul tur al prezidențialelor din România majoritatea covârșitoare a voturilor din Republica Moldova s-a îndreptat spre Klaus Iohannis. Un trend invers față de românii din diaspora.
Se pune, pe de altă parte, problema legitimității votului cetățenilor români din afara țării, nu doar a celor din Republica Moldova, ci și a celorlalți stabiliți de multă vreme în statele occidentale. E normal ca soarta unei țări să fie decisă de cei care nu locuiesc în ea? O întrebare care merită un răspuns elaborat și bine argumentat.
