Linkuri accesibilitate

Punct și de la capăt cu Vasile Botnaru și invitații săi: Maria Pilchin și Emilian Galaicu-Păun.

Astăzi vă ofer posibilitatea să ascultaţi cea de a doua parte a mesei rotunde la care i-am invitat pe scriitorii Maria Pilchin şi Emilian Galaicu-Păun, pentru a discuta despre sacralitatea dimensionată cu mijloacele literaturii. Sunt convins că aţi auzit, acum o săptămână, prima parte a dezbaterii noastre care ajunsese la subiectul predării religiei în şcoală.

Maria Pilchin: „A preda religia în şcoală este un Pat al lui Procust. Care religie? Una oficială? Mi se pare că mai degrabă am merge pe o istorie a religiilor. Şi dacă ar fi o istorie a religiilor, ar fi mult mai formator, pentru că personal pe foarte mulţi studenţi îi prind că sunt lipsiţi în totalitate de toleranţă. Şi vreau să vă zic că eu am încălcat curriculumul universitar şi am ţinut o prelegere despre Biblie. Și se întâmpla după întrebarea acelui student care în plin realism universal, când vorbeam despre Balzac şi Flaubert, mă întreba pe Biblie şi eu m-am prins că este o generaţie care nu-şi cunoaşte cartea sacră.

Și eu cred că este o problemă, nu în sensul să bată mătănii până îşi sparge fruntea, ci e un act de cultură să cunoşti ce te-a format ca o civilizaţie europeană. Pentru că civilizaţia europeană este una care a

E un act de cultură să cunoşti ce te-a format ca o civilizaţie europeană ...

împrumutat o carte iudaică şi noi trebuie să recunoaştem că Dumnezeul nostru este unul evreiesc, dar adaptat la specificul nostru ca spaţiu european occidental.

Eu cred că până la urmă a-l cunoaşte pe un Dumnezeu creştin nu e o chestiune de religiozitate, cât este şi un exerciţiu de apartenenţă culturală. Şi atunci chiar le-am vorbit aşa, începând cu Geneza şi terminând cu Apocalipsa, şi m-am prins că ei au în mintea lor, în IQ-ul lor doar nişte flash-uri, doar nişte fragmente de multe ori venite din filme. Pentru că sunt generaţia unei gândiri şi memorii vizuale, dar ei nu pot să facă un puzzle să deducă din el de fapt ce suntem noi ca produs al acestui parcurs creştin care a avut fazele şi defazările sale.”

Europa Liberă: Da, unii şi mai rău, ştiu că există doar obiceiul mâncatului de cârlani. Am avut şi eu odată ocazia să fiu întrebat ce cred despre predarea religiei, am zis că dacă ar fi după mine, aş preda istoria religiilor prin analiza comparativă a Coranului, a Bibliei, prin ce seamănă Dumnezeii cărora se roagă atâta lume, ce ne leagă pe noi cu tibetanii sau cu cei care sunt de cealaltă partea, în continentul african, care au şi ei un Dumnezeu. Aceasta, după mine, ar fi exact materia care ar ajuta să facem antiglobalizare, dacă vreţi, şi anticonsumistă, şi antipoluantă etc., etc.

Emilian Galaicu-Păun: „Cine va preda această materie? Ne amintim cu toţii că în anii ʾ90 cei care au început primii să ţină cursuri de istorie a religiei au fost foştii profesori de istorie a ateismului. Şi felul în care au avut aceste cursuri la universitate nu diferea foarte mult de ceea ce predaseră până atunci, aceasta pe de o parte.

Pe de altă parte, nu voi cita numele exact, dar voi spune doar istoria unor copii care au intrat în clasa a doua la un liceu de prestigiu de la Chişinău şi toată clasa sau majoritatea dintre ei, ştiu că vorbeam cu dânşii, mergeam la adunări de părinţi, îşi spuneau pe seară Înger, îngeraşul meu, erau crescuţi de bunici majoritatea şi erau deja incipient nişte buni creştin. Și două-trei luni de predare a religiei, în care profesorul le spunea „păcătoşilor” şi alte cuvinte foarte exacte, parcă citate doar din Vechiul Testament, i-a transformat într-o clasă de ateişti feroce şi n-au mai putut să revină.

Şi ori de câte ori, deja vorbind cu nişte copii de acolo, arătându-le ce frumuseţe conţine, de exemplu, Vechiul Testament cu nişte poveşti absolut fabuloase, poveşti care îţi dau drumul la imaginaţie, de aceeaşi frumuseţe ca şi poveştile din Alexandria, din Grecia. E o mare problemă.

Înclin şi eu pentru predarea istoriei religiei. Cred că va fi, cel puţin acum este prea degrabă să punem în comparaţie, pentru că vom avea prea puţin specialişti care au citit şi Coranul şi Vedele, şi Lao-zi, şi Cartea tibetană a morților, şi Tora ş.a.m.d.

Dar dacă ne limităm doar la creştinism, dar şi cel catolic, şi cel ortodox, şi protestant, să zicem că s-ar găsi şi un argument – civilizaţia europeană este rezultatul unei civilizaţii elenice la început şi peste care s-a aşezat creştinismul, deja acest Dumnezeu venit din sânul poporului evreu, dar care a transcens poporul şi a devenit fiul omului. Bine. Dar intrăm într-o zonă foarte delicată, pentru că intrăm în ceea ce-a s-ar numi corectitudinea politică.

Amintesc, atunci când s-a propus o variantă de Constituţie europeană, au fost suficiente forţe care au făcut totul ca să elimine din această constituţie referinţa la creştinism. Mie se pare incorect lucrul acesta. Şi foarte mulţi cu care am discutat, inclusiv am discutat mai cu seamă cu francezi, noi am publicat o serie de autori francezi, inclusiv referitor la religie – Iisus contra Iisus, Evanghelia după Iuda ş.a. – şi ei au spus: „Da, eu sunt ateist, dar a nu face referinţă la creştinism în Constituţia europeană este o foarte mare lacună. Pentru că dacă a modelat ceva omul europeus, acesta a fost creştinismul”. Două mii de ani de creştinism pe acest continent a dat naştere unei anume sensibilități.”

Europa Liberă: Îmi cer scuze, poate nu este cazul cel mai elocvent, dar în sensul acesta cu dumneavoastră polemizează toate tirajele revistei Charlie Hebdo.

Emilian Galaicu-Păun: „Până la atentatul de la 7 ianuarie tirajul acestei reviste consta în şase mii şi ceva de exemplare.”

Europa Liberă: Dar există genul acesta de atitudine faţă de preoţime în special.

Emilian Galaicu-Păun: „Da, există. Şi în sensul acesta, să ne amintim, Franţa prin enciclopediştii ei, prin Voltaire, prin 1789, şi toată componenta aceasta laică într-un fel a fost înaintea celorlalte ţări, deci, a desacralizat tot ce s-a putut desacraliza.

Voltaire sculptură de Jean Antoine Houdon (1741-1828)

Voltaire sculptură de Jean Antoine Houdon (1741-1828)

Pe de altă parte, în fiecare secol au existat mari gânditori, chiar în secolele cele mai „profane”, care cel puţin şi-au pus problema, au încercat să recondiţioneze, să reaşeze, să-l readucă pe Dumnezeu în realitate. Şi nu întâmplător din partea unui francez a venit acea vorbă: „Secolul XXI va fi fie religios, fie nu va fi deloc”. E o problemă. Franţa a dat şi mari eretici, dar şi mari gânditori în acest domeniu.”

Europa Liberă: Oricum, dumneavoastră aţi formulat întrebarea mea de precizare pentru emisiunea aceasta – cum propovăduieşti sacralitatea, reducându-se nu doar la Dumnezeu şi Isus Hristos? Astfel încât să nu produci ateism, astfel încât într-adevăr copiii ceea să nu fie speriaţi şi să întoarcă spatele.

Maria Pilchin: „Dar dumneavoastră puneaţi şi întrebarea literaturii.”

Europa Liberă: Şi literatura ca instrument foarte fin de ajustare.

Maria Pilchin: „Spre deosebire de religie, literatura este de fapt vaccinul laicizării creştinismului european. Pentru că începând cu Evul Mediu, chiar şi în Evul Mediu, când se făcea o literatură mistică, religioasă în marea ei parte, apăreau aceste elemente de laicizare, când omul era treptat cultivat cu exerciţiul nu ateist care neagă, ci exerciţiul lumescului. Pentru că literatura, Saramago a zis că Hristos poate fi şi trădătorul, poate fi şi celălalt şi Iuda de fapt este eroul. Aceasta, a propos, de tabuuri şi blasfemii.

Marea blasfemie a secolului XX cred că este acest subiect literar, când Iuda este interpretat ca un personaj. Şi m-am întrebat şi eu şi într-adevăr dacă ai sta să gândeşti, să analizezi infrastructura proiectului de salvare umană gândită acolo sus, Iuda este un personaj foarte important în această structură, pentru că fără de el nu se întâmplau foarte multe lucruri, dacă nu se întâmpla nimic.”

Europa Liberă: Testul de rezistenţă.

Maria Pilchin: „Da, dar de fapt el este complementarul lui Hristos şi cel care vine să-l sărute şi indică care este Hristos. Eu cred că este elementul cheie în acest complot venit din FBI-ul ceresc. Altceva că felul în care se aplică, instrumentul aplicat instrumentului, dacă se poate să zic aşa, de foarte multe ori profesoarele au o atitudine foarte patetică faţă de texte, pentru că aşa au fost educate să aibă atitudine patetică faţă de orice. Şi atunci lucrurile se deformează.

Copiii sunt foarte inteligenţi. Eu cred că în fiecare generaţie există un nucleu de copii buni. Şi atunci ei se prind că ceea ce li se propovăduieşte de la catedra clasei este neadevărat şi ei trăiesc duble standarde. Pentru că pe cât de patetică este această profesoară, pe atât de subiectivă sau undeva coruptă poate, că profesorii sunt diferiţi. Şi atunci acest decalaj dintre valorile propovăduite pe superlative, cu cuvinte grave, foarte serioase, întotdeauna cu majuscule, această literatură scrisă cu majuscule deja mă omoară, ca şi cea florală, de altfel, şi pe de altă parte ei văd că viaţa este cu totul altfel.

De aceea, s-ar putea întâmpla, copiii noştri să fi evadat în Internet şi noi ne plângem că ei nu citesc. Pentru că ceea ce le propunem noi spre citire nu este întotdeauna aplicabil şi nu este întotdeauna apropiat de ceea ce şi-ar fi dorit să audă de la noi. Şi, pe lângă cărţile proaste, desigur că suferă cărţile foarte bune, care au existat în fiecare epocă.”

Europa Liberă: Acum mă gândesc, şi în Uniunea Sovietică era Доживем до понедельника, filmul despre profesorul de istorie care încerca să fie altfel. Mai nou acum la ruşi este Географ глобус пропил, tot ceva de genul acesta. Au fost tentative mereu. Şi eu în şcoală am avut câteva modele de învăţători, cadre didactice care vorbeau altfel, aşa cum spuneţi dumneavoastră, FBI-ul ceresc, şi nu de dragul limbajului, nu de dragul apropierii, dar într-adevăr de dragul decodificării sau desacralizării, demetaforizării, depatetizării unor materii care sunt absolut necesare. Şi cum profesorii sunt convinşi că este absolut necesar să învăţăm formula apei şi cât e 2x2, unii chiar erau convinşi, chiar în timpul ateismului, că e bine să ştii că Dumnezeu totuşi există, chiar dacă îl neagă comuniştii. Acuma per total totuşi rămân alături de înaintaşi, alături de Dumnezeu, vor merge la biserică sau există riscul să pierdem aceste generaţii?

Maria Pilchin: „Mi se pare că o generaţie poate fi pierdută şi fiind ea într-o biserică, şi fiind în afara porţilor ei pentru că depinde ce se întâmplă în această biserică cu ei. Am cunoscut la viaţa mea preoţi diferiţi şi am constatat că există oameni foarte pregătiţi şi ştiu să-şi facă treaba, şi am descoperit oameni care chiar au citit ceea ce trebuie să spună şi vin cu tema pregătită. Şi am descoperit foarte pe mulţi care nu aveau nicio pregătire şi ocupau o zonă în care nu aveau ce căuta. Aceasta se întâmplă în orice profesiune desigur, nu ţine doar de preoţime.

Şi totuşi aici mi se pare o dublă responsabilitate, pentru că un preot este un lider social. Eu, de exemplu, am exigenţe foarte mari faţă de un preot. Şi aşteptările unui enoriaş, mi se pare, trebuie să fie înalte, pentru că preotul cumulează de fapt un lider, un psiholog, un medic de suflet, tot ce vreţi. Respectiv, generaţia de astăzi este generaţia care nu crede. Nu crede nu doar în Dumnezeu, nu crede în nimic, este undeva nihilistă, nietzscheană. Şi atunci, ceea ce trebuie să facă un preot: în primul rând să se ducă această generaţie. Cum o va face deja ţine de pregătirea lui şi de dorinţele lui, şi de scopurile lui.”

Europa Liberă: Adică să devină un duhovnic adevărat.

Maria Pilchin: „Da. Nu ştiu, poate anunţ scopuri foarte înalte şi par foarte idealistă, dar mi se pare că aşa ar trebui să se întâmple în mod normal. Doi, este şi o chestiune de familie şi, iarăşi, de şcoală. Pentru că a cultiva valori unei generaţii nu înseamnă neapărat să dai cuvinte cheie ca Dumnezeu, Hristos, și pască, și să măturăm sau să prăşim mormintele străbunilor sau cuvântul străbun, strămoş este foarte cumva exploatat în şcoală. Mi se pare că este estetica lucrului bine făcut.

Pentru că atunci când tot ce ne înconjoară pe noi este prăşit şi măturat, şi un mormânt ca de la sine înţeles va fi curat. Nu ştiu dacă anunţând problema Paştelui Blajinilor rezolvăm ceva în societate. Mi se pare că problema este foarte globală şi ea ţine de felul nostru de a ne raporta la viaţă.

Noi trăim o viaţă permanent profană şi doar de Paști nu ştiu cum ne sacralizăm. Miturile noastre funcţionează calendaristic. Or, mi se pare mie că totuşi alte civilizaţii mai înaintate decât nouă cumva lor li se

Trăim o viaţă permanent profană şi doar de Paști nu ştiu cum ne sacralizăm...

întâmplă această sacralizare cuminte, fără vorbe mari, dar se mătură zilnic, se face zilnic şi aceasta este mult mai aplicat decât fastuozitatea cu care facem noi lucrurile.

Îmi aduc aminte cum ne scoteau pe noi de la şcoală să mergem să văruim bordurile la cimitir. De ce tot anul nu se văruiau aceste borduri? Dar tot era un sat care trebuia să fie frumos. Sau 9 Mai era la un moment la fel. Iată aceasta anunţă o civilizaţie care are case cu două etaje şi buda în spatele casei. Ar fi bine ca divinitatea, sacralitatea să fie imanentă unei existenţe. Eu cred că Dumnezeu dacă n-ar exista, cum spunea Voltaire, el ar fi inventat. Noi avem nevoie de divinitate şi există o scală a divinităţii. Cineva leşină şi îi apar semne de sânge în palme când se gândeşte la divinitate, cineva se gândeşte să ajute pe cineva când s-a gândit la Dumnezeu.”

Europa Liberă: Dar cineva îşi cumpără indulgenţă.

Maria Pilchin: „Exact. Sau pământ pe Lună.”

Emilian Galaicu-Păun: „Da. E o chestie cu care s-a despărţit protestantismul de catolicism. Noi pur şi simplu am pendulat dinspre o societate ateistă, feroce ateistă, în care se admitea din când în când doar pe post de imagini cumva mai degrabă cu proiecte spre trecut, un fel de calendar al sfinţilor. Şi aceasta am zis de anumite generaţii care au exploatat acest limbaj, dar mai degrabă era un limbaj artificial.

Şi, pe de altă parte, am pendulat într-o societate în care s-a simţit lipsa de Dumnezeu şi atunci a fost înlocuită această absenţă printr-o ritualizare foarte agresivă. Şi înţeleg foarte bine, am nimerit şi eu...”

Maria Pilchin: „…ca să nu zicem primitivă.”

Emilian Galaicu-Păun: „Primitivă da, bineînţeles, pentru că s-a început de la „mucea” de jos, adică când toţi copiii spun aceleaşi cuvinte pe care nu le simt. Am văzut chiar primele Albinuţe, de exemplu, de după 1990, în care, copilul încă nu ştia ce înseamnă litera „A”, dar pe prima pagină era deja „Tatăl nostru”. Eventual, ar fi trebuit să fie la sfârşit, ca după ce a trecut prin alfabet, a învăţat, să poată citi „Tatăl nostru”, dar aşa era pus în faţă.

Și această ritualizare într-adevăr ca şi cum a locuit, totul devine calendaristic şi avem câteva date, doar că şi acest calendar la noi este unul dedublat şi avem un Crăciun care începe în decembrie şi se sfârşeşte hăt pe 7 sau 8 ianuarie, şi avem şi alte sărbători de acestea, care mai degrabă presupun o explozie de laic în sensul uneori cel mai orgiastic cu putinţă. Pe mine mă înspăimântă când văd reportaje de Paştele Blajinilor cu morminte care se surpă sub povara mâncărurilor.”

Europa Liberă: Da, şi cu fetele cu tocuri.

Emilian Galaicu-Păun: „Mai reiau o idee foarte preţioasă pe care a spus-o ceva mai sus Maria. Era vorba de literatură şi sacralitate, eu cred că de fapt în Evanghelie este „Cuvântul a venit de la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” etc., etc., „La început a fost Cuvântul”, dar cuvântul este şi un fel de „Cal troian” şi al sacralităţii în profan şi al

Scriitorul Jose Saramago

Scriitorul Jose Saramago

profanului în sacralitate. Şi autori de mare vibraţie şi intelectuală, şi umană au ştiut nu să dea răspunsuri, cum întrebaţi ceva mai sus, dar să pună probleme. Saramago atunci când scrie Evanghelia după Isus Cristos de fapt el provoacă, lansează o imensă provocare şi a fost și...”

Maria Pilchin: „…criticat.”

Emilian Galaicu-Păun: „Nu criticat. Puţin spus criticat, el în ultimii ani a fost nevoit să trăiască în afara Portugaliei.”

Europa Liberă: Mai că a fost ars pe rug.

Emilian Galaicu-Păun: „Da. Sau Dostoievski cu Великий инквизитор,

Fiodor Dostoievski

Fiodor Dostoievski

dar şi cu Бесы, şi cu Fraţii Karamazov, unde tocmai preotul care era considerat aproape sfânt s-a împuţit. Chiar şi odorul sau duhul este un semn al sacralităţii. Vă amintesc că atunci când s-au descoperit nişte moaşte mai întâi se miroase, deci, sacralitatea sau sfinţenia începe prin a mirosi plăcut. Eu cred că abia aceste cărţi ating cu adevărat sacralitatea, pentru că sunt într-o polemică, pentru că pun nişte probleme vii, pentru că ne-am săturat de cărţi ilustrate.

Pot să dau un exemplu de la noi care mi se pare într-un fel şi trist, şi simptomatic. Cu riscul de a supăra mai multă lume, afirm, citind cu mare atenţie şi cărţile profane şi cărţile deja religioase ale lui Ştefan Baştovoi profane şi Savatie Baştovoi cele religioase, mi se pare mai multă sfinţenie în nişte poeme din prima carte, care este foarte laică, dar în care există un fel de mirare de aceasta, în care există un fel de teosofie a universului şi în Iepurii nu mor, în care există imaginea aceea a

„Diavolul este politic corect” şi alte cărţi de genul acesta mi se par absolut de neluat în serios... Pentru că ele sunt deja propagandă ortodoxă...

copilului care pune scara, construieşte o scară în pădure pentru a ajunge la Dumnezeu mi se pare de o frumuseţe extraordinară.

Or, toate cărţile deja semnate Savatie Baştovoi, Diavolul este politic corect şi alte cărţi de

genul acesta mi se par absolut de neluat în serios, a propos de această temă. Pentru că ele sunt deja propagandă ortodoxă, mai puţin sunt cărţi adevărate.”

Europa Liberă: Poate nu-l convinge pe Galaicu-Păun. Poate are auditoriu care se lasă convins.

Emilian Galaicu-Păun: „Da, dar acest auditoriu nu este un auditoriu care citeşte cărţi cu adevărat serioase.”

Europa Liberă: În lipsa lui Baştovoi, nu pot să continuu discuţia aceasta, pentru că ar fi normal să am replica dânsului. Totuşi sunt de acord cu dumneavoastră şi vă mulţumesc că aţi ajuns la concluzia aceasta sau aţi dat teza din start, că literatura este colacul de salvare. În mişcarea spre sacralitate sau păstrarea distanţei decente, scriitorii cu scaun la cap dau exemplu de atitudine responsabilă faţă de cuvânt, care e depozitul sacralităţii, care e celula sacralităţii.

Maria Pilchin: „În filosofia postmodernă tot mai mult se vehiculează ideea morţii literaturii. Şi foarte mult timp eu m-am întrebat: o fi venind apocalipsa? Concluzia la care am ajuns eu, citind mai multe cărţi, este că de fapt apocalipsa în forma ei culturală este moartea literaturii şi moartea culturii scrisului. Pentru că Occidentul, cultura occidentală este o cultură a scrisului şi în momentul în care valorile umane se mişcă din zona literarului, a artisticului şi se pun accente pe brevete tehnologice, pe şuruburi, pe randamente, pe rentabilitate, iată aici există riscul unei apocalipse culturale...”

* * *

Tamara Grejdeanu

Tamara Grejdeanu

După ce aţi citit părerile invitaţilor mei, vă propun iar fragmente din interviurile realizate de colega mea, Tamara Grejdeanu, cu adolescenți de la o instituție preuniversitară din Chişinău. Ea a încercat să afle cum își construiesc ei relația cu Dumnezeu și ce rugăminți îi adresează, ce solicitări cred ei că sunt cuviincioase și care nu sunt tocmai binevenite.

- „Dacă te rogi, dar nu așa, că te roagă cineva, te-ai dus la biserică și ți-a spus mama să te rogi, dacă tu singur înțelegi că aceasta îți dă ceva, te rogi, Dumnezeu te aude și este legătură.”

- „Putem merge măcar de vreo trei ori la biserică. Este bine să spui rugăciune, însă nu mulți din anii aceștia o fac, deoarece deja acesta este un obicei vechi și nu mai vezi așa mulți oameni la biserică, cum erau cu doi ani în urmă. Lumea se reînnoiește.”

Europa Liberă: Ce poți să-l rogi tu ca persoană?

- „Îl rog pe Dumnezeu să mă apere de dușmani. Și să-mi dea cel mai important – sănătate.”

Europa Liberă: De cealaltă parte cum crezi tu, ce nu poţi să-l rogi pe Dumnezeu?

- „Nu ar fi bine să fii mai presus decât alţi oameni din cauza banilor sau din cauza că cineva este mai urât sau mai frumos.”

- „Nu poţi să-l rogi să-ţi dea bani, să ai note mari la şcoală, pentru că acestea trebuie să le obţii singur. Dumnezeu doar îţi dă un impuls pentru a fi ceea ce îţi doreşti.”

- „Nu sunt împotriva tradiţiilor şi în general la nimic religios nu sunt împotrivă, dar să nu se facă exces. Când e vorba de bani, nu cred că se poate de cerut. Putem cere sănătate.”

Europa Liberă: Părerea ta: cum poţi să ajungi la Dumnezeu?

- „Prin rugăciune şi post. Nu se te laşi de ceva mâncare, dar să ţii post mai mult sufletesc, să nu spui prostii cum spun cei mai mari şi să te rogi mai mult la Dumnezeu.”

- „Sunt o mulţime de copii care şi până acum cred în Dumnezeu şi ei ştiu de mici din poveşti, din poezii că Dumnezeu este şi trebuie să credem în el şi să ne rugăm, să-i mulţumim în fiecare seară pentru că existăm şi familia noastră există şi suntem fericiţi.”

- „Dacă familia e religioasă atunci şi tu eşti religios. Dacă nu este atenţie foarte mare, atunci nici tu nu eşti. E foarte important cum gândeşti tu în primul rând. Eu personal gândesc că există acolo cineva, dar nu pot spune că am încredere în absolut tot ce se spune.”

- „Smerenia cred că este totuși ceva care nu trebuie să vină cu o anumită ocazie, trebuie să fie ceva care vine din suflet și să fie în fiecare zi.”

Europa Liberă: Cum te faci auzit în fața lui Dumnezeu?

- „Prin rugăciuni. De obicei lucrurile care sunt spuse fără să te audă cineva sunt cele care contează cel mai mult.”

- „Fiecare om se roagă și are nevoie de ajutorul celui de sus. Și aceasta este ceva obișnuit și este ceva normal. Eu nu aș cere multe – sănătate, fericire și aceasta e tot. Pentru că dacă ai sănătate, ai tot ce îți dorești, nu cred că trebuie de cerut mai multe. Unii cer bani, alții cer ceea ce nu pot avea, unii cer familia pe care nu o au. Majoritatea sunt orbiți de dorințele lor și cer ceea ce este imposibil de avut.”

- „Dumnezeu te aude atunci când spui ceva din suflet. Nu o spui de dragul spusului, dar în așa fel ca să te audă atât cel de sus, dar și cei înconjurători, că tu faci acest lucru din inimă. Uneori oamenii se impun să se roage, nu o fac pentru ei. Aceste tradiții când oamenii trebuie să meargă la biserică în noaptea de Paști să sfințească, mi se pare că o fac doar pentru că așa este tradiția, nu o fac că le place. Poți să-l rogi pe Dumnezeu să fii primit în rai, dar nu poți să-l rogi să ai bani, să ai mașină, aceasta tot o faci tu. Dumnezeu nu ți-o dă așa că ai rugat și ți-a dat-o.”

- „În ziua de azi oamenii sunt mai răi, mai invidioși, egoiști. Iar pentru că există perioada aceasta, noi putem fi mai buni, nu doar pentru că noi vrem, dar pentru că trebuie. Aceasta într-un fel ne ajută să ne curățim sufletul. În primul rând eu cred că noi trebuie să îi mulțumim, iar mai apoi să îi cerem. Însă nu cred că ar trebui să cerem ceva ieșit din comun.”

- „Eu cred: creștinii ar trebui să se bucure și să îl slujească pe Dumnezeu pe tot parcursul anului, nu doar în ajunul sărbătorilor religioase, ci zi de zi, duminică, mai ales pentru că se consideră ziua când poți vorbi cu Dumnezeu.”

- „De obicei lucrurile care sunt spuse fără să te audă cineva sunt cele care contează cel mai mult. Să am noroc, să am succes, să trec cu bine de ziua aceasta.”

Europa Liberă: Aceasta poți să-i ceri probabil. Dar ce nu poți să-i ceri lui Dumnezeu?

- „Poate ceva ce singur trebuie să faci. Să-ţi faci un prieten, poate dragostea de cineva, lucruri care singur trebuie să le faci, fără ca cineva să te ajute.”

- „Cred: credinţa e un lucru pe care tu îl simţi şi cred că e ceva personal pentru tine şi nimeni nu te poate impune. Dacă tu nu crezi, nu te poate schimba nimeni.”

- „Cred că el ne poate ajuta doar în momente foarte grele, când ne dăm seama că el ne poate ajuta. Nu în stare materială, anume spirituală.”

- „Chiar rugăciuni cum sunt, nu. Dar atunci când sunt în momente de impas, tind să mă rog la o persoană de sus.”

- „Mi se pare că aceste tradiţii sunt foarte binevenite şi ne aduc dispoziţie şi pace în suflet, o curăţenie sufletească. Poți să-l rogi pe Dumnezeu să fii primit în rai, dar nu poți să-l rogi să ai bani, să ai mașină, aceasta tot o faci tu. Dumnezeu nu ți-o dă așa că ai rugat și ți-a dat-o.”

XS
SM
MD
LG