Linkuri accesibilitate

Motto: „N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” – Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden „a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este „Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).

Apariţia in 1935 a acelei cărti, cu incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu, o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta, o formă sui generis de romantism politic anti-capitalist. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci „totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, „L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor '30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie, așadar, cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: „Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: „Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se teșesc sub o formdabilă presiune nivelatoare pozitiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voie să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, șters din conștiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camașă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un șef”. Oamenii tânjesc, in asemenea condiţii de debusolare axiologică, spre ceea ce Erich Fromm a numit, tot in anii '30, the magic saviour (salvatorul magic). Cauza este teama de libertate, dorinţa de evadare din libertate (escape from freedom). Așa se naște ispita totalitară despre care a vorbit Jean-François Revel in anii '70.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: „O sută de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parcă dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii, pulsiunea thanatică detectată de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul româno-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: „Corurile, marșul in cadenţă și simbolurile vagi, aceste beţii psihologice, sunt materia primă a oricărei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, puţin interesează. Ele sunt eficace, și asta e de ajuns. Există un singur dușman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, și in zori va veni dezgustul. Nopţile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfarșitul lor, dezgustul insă vine fără greș. … Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și in marxism, și in fascism o lipsă de viaţă si un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil“. (subl. noastră)

Spiritul revoluţionar se prevalează de categorii politice „tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: „…’stânga’ si ‘dreapta’ românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de conținut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

PS: Cu toţii trecem prin schimbări de opinii, lumea nu este statică, putem avea iluzii la un moment dat, erori de apreciere, naivităţi, opţiuni de moment pe care apoi le regretăm. Să ne amintim de Malraux, de Claude Roy, de Marguerite Duras, de Pierre Daix, chiar de Merleau-Ponty. Sebastian insusi nu a fost ferit de ispita demonismului, cum a demonstrat Marta Petreu intr-un remarcabil studiu despre relaţia dintre autorul romanului „De două mii de ani” si Nae Ionescu. Aici ne referim la „Cum am devenit huligan”, nu la intregul itinerariu spiritual al celui care avea să scrie unul dintre cele mai impresionante documente („Jurnalul”) despre prigoana evreilor in anii războiului, o carte menită să dăinuie ca probă a supravieţuirii spiritului in cele mai negre condiţii imaginabile.

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html

http://www.contributors.ro/cultura/generatia-27-tentatia-nihilista-si-aventura-intelectuala-a-secolului-xx/

XS
SM
MD
LG