Linkuri accesibilitate

De când şi-a văzut muza printre gratii, Traian Băsescu trăieşte într-o Românie halucinantă.

Pe mulţi i-ar popi, dacă ar mai putea, fostul preşedinte în aceste zile pascale. Deşi pensionat, e în misiune. Vrea să salveze ce mai poate din onoarea sa prezidenţială, acum, până nu e înghiţită cu totul de dosarele Direcţiei anticorupţie. În sevraj după trecuta glorie, se plimbă printre ruinele propriei biografii politice şi-şi trimite la cazne greşiţii în direct. A prins un moment bun: adevăratul preşedinte a fost dat dispărut în paradisele turistice. Astfel că fostul încearcă să-i umple locul cu vorbe. Este o realitate pe care încă n-o încape: aceea că nu mai e preşedinte. Vrea atenţie, bate cu pumnul în masă. Somează. Nu-l încape nici partidul lui cel mic şi plin de dezertori. Nu vrea să stea în biroul pregătit acolo pentru că e cât o celulă de partid.

L-au dezamăgit mulţi. Nu-i ajung cazanele cu smoală la câţi ar vrea să tăvălească prin ele. E nemulţumit că actualul preşedinte nu-l consideră vrednic de o trântă şi nici nu-i bagă în seamă insultele. Poate că ar trebui să le subtitreze în germană. Poate că mai are de aşteptat reacţiile întârziate. E nemulţumit că soluţiile imorale nu mai funcţionează şi că mecanismele transpartinice s-au blocat. Nu mai poate spera ca, dacă tuşeşte, magistraţii să facă gripă iar adversarii săi pneumonie. E nemulţumit că mulţi dintre cei pe care i-a făcut din ţărână oameni politici l-au uitat sau şi-l amintesc doar prin pomelnice, la DNA. Alţi tovarăşi de drum, cărora le-a deschis poarta politicii europene, se prefac acum că nu-l cunosc şi-l ceartă că le stă în cale. Nu-şi înţelege declinul. Pe vremuri era suficient să atingă un om că îl transforma în aur. Acum vede că oamenii sunt din aur fals şi că le atârnă aripile de plumb. Răstoarnă toate statuile ridicate în mandatele trecute, să vedem cu toţii că sunt murdare de noroi pe tălpi. Ce dacă e marmură albă? S-a format din depuneri, din resturi. Să nu mai facă nimeni pe statuia, să nu se mai dea nimeni integru. Toţi sunt Albă ca zăpada atomică: aparent puri şi curaţi, dar radioactivi. Până şi Monica Macovei, amazoana noii jurisprudenţe, e vânată de fisc să mai dea din banii negri cu care şi-a finanţat campania anticorupţie. S-ar părea că şi îngerii justiţiei sunt cenuşii şi cam jumuliţi de pene.

Dar degeaba face fostul preşedinte teste de paternitate pentru a stabili că el e baza genetică a instituţiilor care dau iama acum în pepiniera sa de cadre. Le face sperând, în secret, la o dispensă sau la o secretă înţelegere. Nu mai sperie pe nimeni. A ajuns erou principal al unei tragedii antice, victimă a propriilor copii care l-au luat în serios şi-l sacrifică acum odată cu ceilalţi miei. Odată cu el, alţi foşti părtaşi cu care a jucat păcănele la butoanele puterii se prefac că nu înţeleg ce se întâmplă cu justiţia care a turbat şi muşcă din mâna care-a hrănit-o. Susţin că este o răzbunare a magistraţilor. Sau poliţie politică. O „guantanamizare” a justiţiei, după cum spunea Traian Băsescu: te torturează până spui cine i-a scos ochii.

A avut o gardă de pretorieni care ani de zile l-au înţeles din priviri, ba chiar şi fără să-l privească, pentru că era lucios ca un zeu şi-i orbea. Erau preoţii lui care-l tămâiau zi şi noapte, îl cântau şi-i interpretau umanismul revoluţionar până răguşeau sau se rupea craca sub ei. Nici măcar aceştia nu-l mai înţeleg. E drept, îl atacă pe actualul preşedinte, spun despre el că e mut şi orb fără fiţuicile consilierilor, că se mişcă încet într-o lume nervoasă şi convulsivă. Că tăcerea lui saxonă e mai plină de greşeli decât limba română a celorlalţi. Însă numărul celor care i-au rămas loiali fostului scade. Mulţi ar vrea să şteargă din memoria colectivă ultimele o sută de articole laudative dedicate lui. Nu pentru că au ajuns să-l deteste, ci pentru că suferă şi ei de dor. Sunt în sevraj după El, cel de-odinioară. L-ar vrea din nou puternic însă îl văd pedestru, agitând o sabie de lemn, încercând să pară mai înalt, mai impunător. E o privelişte care-i înfurie. Îl ridiculizează sau îl ignoră pentru că văd în el propriul său diminutiv. Se refugiază fiecare în preşedintele imaginar. Nu e de mirare că îi reproşează actualului că nu seamănă cu preşedintele lor din vis căruia îi dedică acum articolele pe care, din reflex, deprindere şi disperare, continuă să le scrie.

S-ar zice că dieta ţinută zece ani i-a făcut rău marinarului din el. A ajuns să-i deteste pe cei pe care, până deunăzi îi preţuia. Nici nu vrea să audă de adjunctul de la serviciile secrete, de şefa de la Direcţia anticorupţie sau de cea de la Înalta Curte. Îi e „silă” să le telefoneze. Încet, încet aflăm că justiţia a fost un moft. Au dosit dosarele aşteptându-l pe el să plece. Să-i facă posteritatea grea. El a ţinut echilibrul între infinitul mare şi cel mic, între uzul şi abuzul de justiţie şi nu se poate să nu constate că plecarea sa a lăsat urme de neşters pe faţa justiţiei. Proastele năravuri au ieşit la suprafaţă. Nu din întâmplare aflăm acum că la sediul DNA serviciile secrete aveau un birou rezervat. De ce oare, de vreme ce procurorii şi judecătorii sunt în mare parte şi ofiţeri acoperiţi? cum susţine fostul preşedinte. Ca şi jurnaliştii, de altfel. Au supt laptele bugetului la sânul serviciilor secrete. Şi-au ţinut şedinţele editoriale în subsolul SRI. Fostul preşedinte a dat şi nişte nume, dar parcă la întâmplare, nimerind chiar pe câţiva dintre cei care încă-l mai simpatizau. N-a spus despre jurnaliştii de partid acoperiţi. Cei cărora li se trimiteau editorialele pe mail. Sau cu care ţinea însuşi fostul preşedinte şedinţele de redacţie că la Constituţie scrie că prezidează orice şedinţă la care participă. Aceştia încă mai sunt funcţionali, probabil.

De când şi-a văzut muza printre gratii, Traian Băsescu trăieşte într-o Românie halucinantă. Afirmă că este de datoria lui să ne spună ce crede cu adevărat. Unii dintre cei care i-au fost aproape ar vrea să-l uite şi să meargă mai departe însă nu pot pentru că el li se agaţă de pulpanele hainelor, le cerşeşte atenţia în direct. Alţii sunt încă hipnotizaţi de vocea lui şi nici nu mai bagă în seamă ce spune. Îl lasă şi acum, intimidaţi, să confişte microfoanele şi atenţia publică, de parcă ar aştepta de la el tot ceea ce nu spune actualul preşedinte. Să umple muţenia celuilalt, de pildă. Spaima că va ajunge şi el erou de dosar penal (pentru că arestările se apropie în cercuri concentrice de el) îl face pe Traian Băsescu să vorbească enorm, să gesticuleze monstruos, să facă gălăgie. Gălăgia e semn de viaţă şi libertate şi când nu se va mai face auzit înseamnă că a adormit pe prici. Însă, dacă îi analizăm discursul, descoperim că, dincolo de supărarea de înţeles a unui personaj părăsit de destin, pentru a goni piaza-rea, omul se foloseşte de informaţii confidenţiale sau secrete, devoalează strategii de securitate naţională, face afirmaţii care aduc atingere unor instituţii fundamentale. Poartă un război informaţional total. Invocă, aşa cum o făcea şi preferata lui, legături periculoase, complicităţi, aranjamente oculte, conspiraţii. Amestecă în doze credibile adevăruri cunoscute de toţi cu minciuni la care recurg toţi astfel că unele afirmaţii par credibile. S-a trezit la realitate: a trăit, de fapt, într-o altă Românie, nu în cea a guvernului de incoruptibili, a corectitudinii, a meritocraţiei despre care tot vorbea în discursuri. Căci singura industrie profitabilă era cea a vorbelor. Din păcate nu bunul simţ, logica, intuiţia sau opinia publică, ci cercetările penale au început să răzuiască eticheta de incoruptibili lipit de fruntea echipei lui Traian Băsescu care pare să creadă că s-au umplut aresturile de oameni cumsecade, de bună credinţă, fermecători şi buni profesionişti. Aceştia sunt acuzaţi, printre altele, că au abujzat de funcţie, au instituţionalizat corupţia şi au devalizat bugetul de multe sute de milioane de euro. Poate aflăm cu ocazia asta şi ce s-a întâmplat cu miliardele luate împrumut de guvernul Boc de la FMI. Şi cu banii pe care i-a absorbit cu atâta pricepere Elena Udrea. Acolo sunt banii dumneavoastră.

Probabil că fostul preşedinte ar trebui băgat totuşi în seamă, fie şi doar pentru a i se spune că a vorbi cu uşurinţă despre subiecte de importanţă strategică, insinuând că structura statului este în întregime compromisă de incompetenţă, interese personale rea-voinţă sau corupţie, este semn de iresponsabilitate. Produce daune pe toate planurile ca fostele soţii care dau foc la casă. Sau poate că e adevărat şi atunci trebuie să caute prin dosarele de-acasă, prin documentele confidenţiale pe care se pare că le-a luat din grabă, să producă nişte probe, să îmbrace din nou mantia de salvator al naţiei. Altminteri nu poate fi oprit. Vorbeşte ca un om care, prins până mai ieri în subterană şi urmărit de minotauri terifianţi, într-un cosmos în care adevărul era irelevant sau periculos, a ajuns într-o lume mai liberă şi a decis să dezvăluie totul, să se deconspire: a fost zece ani preşedinte sub acoperire.

XS
SM
MD
LG