Vasile Botnaru a stat de vorbă cu scriitorul Vitalie Ciobanu, care și-a lansat zilele trecute o nouă carte, numită „Scribul în grădina fermecată”.
Europa Liberă: Domnule Vitalie Ciobanu, în anul 2000 mai constatați niște lucruri destul de pesimiste, dar în speranța că va apărea luminița în capătul tunelului. Mă uitam în special la descrierea satului de baștină în care v-ați întors – e un text din volumul Dvs. „Scribul din grădina fermecată” –, un tablou deprimant. Între timp, lucrurile s-au schimbat cât de cât, a apărut luminița în capătul tunelului sau dimpotrivă, s-a stins lumina în Moldova, cum a zis Druță?
Vitalie Ciobanu: „Nu cred că s-a stins lumina în Moldova. Poate nu avem în față un far foarte puternic care să ne dea o încredere profundă că mergem în direcția cea bună și mai ales în ritmul dorit. Despre aceasta nu putem vorbi, din păcate. Însă măcar avem un orizont spre care tindem.
Este orizontul integrării europene, obiectivul revenirii noastre, a Republicii Moldova, a cetățenilor ei, în familia europeană, în familia popoarelor civilizate din care am fost smulși cu forța de două ori în secolul XX: în 1940, ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, și după cel de-al Doilea Război Mondial, când, spre deosebire de națiunile din vestul continentului, nu am recuperat democrația, nu am intrat pe un trend al dezvoltării libere, ci dimpotrivă, ne-am ales cu un regim totalitar despre care azi știm foarte multe lucruri.”
Europa Liberă: Dar mai este Republica Moldova un țarc, așa cum o definiți în articolul întitulat „Cultura alternativă la Chișinău”? E adevărat, motivați această opinie: „îngrădit tot mai mult de un regim de vize și taxe care traduce neliniștea statelor din preajmă și neîncrederea puterilor occidentale față de entitatea obscură pe care o întruchipăm aici, la această margine de Europă”. Mai este valabilă constatarea aceasta?
Vitalie Ciobanu: „Din fericire, nu. Citatul pe care l-ați reprodus exprima starea mea de spirit, dezamăgirea legată de izolarea în care trăiam atunci. Era perioada guvernării comuniste, regimul Voronin, când, ne amintim cu toții, eram îndiguiți din toate părțile de un regim de vize foarte sever.
Acum, slavă Domnului, suntem liberi să călătorim. Există o evoluție. Dar niciodată așteptările, aspirațiile noastre nu vor fi satisfăcute pe deplin, cred eu. Pentru că vorbim de factorul uman, vorbim de calitatea guvernării și vorbim de maturitatea electoratului, de capacitatea societății – așa cum bine știți și dumneavoastră, că aceasta face Europa Liberă, încearcă să stimuleze opțiunea democratică –, deci, de capacitatea electoratului de a pune presiune guvernanți care nu mai sunt niște parașutiști coborâți cu hârzobul din cer. Sunt de fapt „trup din trupul nostru”, chiar mulți dintre ei tineri, cu studii peste Prut și în Occident, dar care nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor noastre.”
Europa Liberă: În 2004 le reproșați politicienilor că nu au urmat sfatul lui Bukovski, dar și convingerea Anei Blandiana de a condamna comunismul. Credeți că ar fi mers lucrurile altfel dacă și la Chișinău, într-adevăr, ar fi apărut un Memorial ca la Sighet sau un Muzeu al Ocupației ca la Riga?
Vitalie Ciobanu: „Da, sunt convins că lucrurile ar fi stat altfel. Chiar dacă circumstanțele decomunizării la noi ar fi întâmpinat o rezistență acerbă din partea structurilor adânc conspirate, din partea fostului centru imperial de la Moscova, față de care Moldova, cum bine știm, nici pe departe nu s-a emancipat.
Dar dacă procesul acesta ar fi fost susținut cu o mai mare voință politică și presiune populară, sunt convins că am fi reușit. Pentru că toate națiunile din estul Europei, din fostul bloc sovietic, au evoluat promițător. Majoritatea lor sunt membre cu drepturi depline în clubul occidental. Știm ce înseamnă lustrația, ce înseamnă legea accesului la dosare - o purificare a scenei politice de elementele compromise, care nu înseamnă eliminarea totală a acestor persoane din viața publică, ci pur și simplu o interdicție temporară de a ocupa anumite funcții în stat. La timpuri noi e sigur că aveam nevoie de oameni noi.
Cred că și intelectualii au avut un rol important, dar nu și l-au asumat așa cum ar fi trebuit. Eseurile din prima parte a cărții mele analizează, între altele, responsabilitatea intelectualilor în această perioadă.”
Europa Liberă: Da, aveți o întrebare pe care o puneți chiar la începutul eseului intitulat, foarte sugestiv, „Privind printre zăbrele la grădina Europei”. Și întrebarea sună așa: „Cum se simte un scriitor într-o țară din proximitatea Uniunii Europene?”. Mai suntem în proximitate și continuăm să ne uităm printre zăbrele la „grădina Europei”? Mai este valabilă această întrebare?
Vitalie Ciobanu: „Zăbrelele parcă s-au mai lărgit. Dar suntem încă într-o „zonă gri” a Europei. Da, putem circula liber în Occident, ne putem reface identitatea și integritatea pierdută. Pentru că acesta a fost oful nostru, al intelectualilor basarabeni, faptul că eram izolați, că suportam un regim de opresiune și de deznaționalizare, pe când sufletul nostru, dorința noastră, dacă vorbim de scriitori, de artiști, era să privească actul creației ca pe o expresie a umanului în profunzimea lui, care să nu țină seama de hotare, convenții, de o istorie nefericită, de nu știu ce comandamente civice și colectiviste la care desigur aderăm, înțelegem nevoia lor… Intelectualii devin o voce importantă în momente decisive. Pe de altă parte artiștii, scriitorii își doresc să dea expresie unor sentimente și aspirații universale.”
Europa Liberă: Este de mare actualitate întrebarea pe care o puneți dumneavoastră: oare toată lumea poate să facă pasul de la național la universal; poate să renunțe la vehiculul naționalismului care, la noi, din păcate, încă mai este necesar pentru a ieși din post-totalitarism, din comunism? Dar cu condiția că ajungi la universal, la european, astfel încât să nu te transformi într-adevăr într-un paria al Europei, provincial și marginal?
Vitalie Ciobanu: „Dacă vorbim de pasul greu de făcut, de la național la universal, provocarea aceasta nu o poți aborda decât dacă ești bine echipat și din punct de vedere al cunoașterii limbilor străine și al unei experiențe de viață. Însă, neîndoielnic, este nevoie și de talentul propriu unui om de cultură, de dorinţa şi capacitatea de a comunica o anumită experienţă personală, dar şi a colectivităţii din care faci parte. Altfel, universalitatea rămâne o iluzie, un tărâm inaccesibil.
Sunt mai multe condiţii aici de împăcat, de conciliat. În fond, moldovenii dintre Prut şi Nistru au această problemă şi literatura noastră, la rândul ei, are un handicap de receptare. Doar că decalajul nostru, în comparație cu alte popoare central-europene, este mai mare. Pentru că noi suntem o comunitate „întârziată”, istoric vorbind, una care nu a epuizat în deplină măsură ceea ce s-a numit „secolul naţiunilor”, noi nu ne-am afirmat ca o naţionalitate care nu mai este ameninţată, care s-a împlinit şi care poate, fără a fi grevată de povara trecutului şi a neîmplinirilor unei istorii ostile, să intre într-un dialog ca de la egal la egal cu interlocutorii noștri de pe alte meridiane.
Avem această problemă, spre deosebire de confraţii din România, bunăoară, pentru care, dimpotrivă, naţionalismul echivala, mai ales în epoca Ceauşescu, cu discursul aberant, bombastic, izolaționist al „conducătorului iubit”. Aici intervine cezura, diferenţa dintre românii din dreapta și din stânga Prutului. Noi, basarabenii, am fost supuşi unui proces de deznaţionalizare. Așa se explică faptul că suntem puțin cunoscuți, că nu prea există traduceri din literatura basarabeană în Occident. Au apărut câteva antologii de poezie și proză, apar și primele cărţi de autor, dar e foarte puțin.”
Europa Liberă: Nu mă refer doar la scriitori, mă refer la intelectualul, politicianul care, confruntat cu spaţiul vestic, îşi vede complexele, îşi vede handicapul, îşi dă seama de frustrările pe care nu le poate depăşi. Şi în sensul acesta, sarcina intelectualilor, a scriitorilor este super dificilă, pentru că, pe de o parte există, aşa cum sugeraţi dumneavoastră, oglinda dincolo de care nu poţi să treci, pe de altă parte, există propaganda care din spate îţi picură în ureche: „Unde vă băgaţi voi? Voi sunteţi oamenii Răsăritului, sunteţi oamenii Uniunii Vamale cu Rusia şi Kazahstanul. Aici vă este locul. Aici vă vindeţi merele. Dincolo, în Occident, se diluează toate valorile creştine tradiţionale”. Şi oamenii, care chiar au capacitatea să gândească, sunt prinşi în capcana, în dilema aceasta, şi unii încep să se îndoiască: „De ce să ne tragem spre spaţiul european după ce mai avem şi asemenea ghizi care au compromis cât s-a putut calea europeană?”.
Vitalie Ciobanu: „Să precizăm totuși despre cine vorbim. Pentru că sunt diferenţe de percepţie. Dumneavoastră v-aţi referit mai degrabă la niște intelectuali, să le spunem convenţional „intelectuali care ocupă funcţii publice”. Politicienii noştri de la guvernare în general s-au „aranjat”, îi vedem în linii mari mulţumiţi şi parcă nu mai au niciun fel de aspiraţii.
Poporul este însă profund frustrat. Evident că, dacă ritmul integrării europene ar fi mai alert, am cunoaşte probabil şi anumite asperităţi pe acest drum, anumite eforturi despre care ştim că trebuie să le facem, eforturi de adecvare la nişte standarde și norme care sunt comune, fireşti pentru spaţiul Uniunii Europene, dar care nouă, moldovenilor, încă ni se par cumva exagerate sau chiar ciudate pe alocuri.
Pe de altă parte, putem să comparăm cele două lumi. Este clar că pentru un om care gândeşte, pentru un om inteligent, pentru un om cu un minim nivel de cultură, nu poate să existe drum înapoi. Ce ne aşteaptă în spaţiul Uniunii Vamale? Război, groază, teroare, cenzură. Toate aberaţiile acestea pe care le emană Moscova acum prin aparatul ei de propagandă, şi dacă ar fi numai propaganda, dacă nu ar exista şi „omuleţii verzi” ca un pericol iminent şi foarte concret, dacă n-ar muri oameni în estul Ucrainei, dacă n-ar fi fost anexată Crimeea. Sunt ameninţări reale, nu mai poţi avea prea multe dubii.
Apropiindu-ne de Europa vom intra într-o competiţie inevitabilă. Vom avea dezamăgiri, greutăţi. Tinerii cred că sunt mai bine pregătiţi pentru această provocare, adaptabilitatea lor le va permite deja să se simtă europeni în deplinul înţeles al cuvântului. Dar am şi temerea că mulţi dintre ei iau lucrurile prea uşor, că nu citesc, că nu se cultivă, că nu pun preţ pe lectură, pe efortul intelectual. Mă uit la satele noastre, la copiii neşcolarizaţi și constat că avem o adevărată ofensivă a analfabeţilor.
Mă îngrijorează, în eseul din care aţi citat sau de care aţi amintit, scris în urma unei vizite la ţară, unde vorbesc de râpa aceea care altădată hăulea de glasurile copiilor și care acum e pustie. Am trăit un sentiment de deprimare când am mai ajuns acolo, e vorba de satul buneilor mei, Vărvăreuca, de pe malul Răutului. Mi-am zis: „Unde-s oamenii? Ce se mai întâmplă în satul acesta?ʾ.”
Europa Liberă: Şi cu aşa ceva cum să ne accepte Europa, domnule Ciobanu?
Vitalie Ciobanu: „Va trebui să ne accepte. Eu cred că Europa este destul de conştientă de problemele noastre, le ştie foarte bine, înțelege această rămânere a noastră în urmă. Există destulă bunăvoinţă din partea europenilor, dar vindecarea depinde şi de voinţa de sănătate a bolnavului, a pacientului. Nu putem aştepta să ni se dea totul de-a gata pe tavă.”
Europa Liberă: Pastila miraculoasă.
Vitalie Ciobanu: „Exact. Trebuie să vrem. Trebuie să facem şi noi ceva. Aşa s-a construit civilizaţia occidentală a libertăţii, a competiţiei şi a statului de drept, pentru că după un timp de evoluţie foarte complicată, a venit şi nevoia de reglementare a unei anumite existenţe colective acolo. Noi am fost sub un clopot de sticlă. Perioada interbelică, care a însemnat pentru basarabeni un început nu numai de revigorare naţională, de regăsire a identităţii, limbii şi culturii române, dar şi o perioadă de exerciţiu democratic cu toate imperfecţiunile de atunci. Ştim foarte bine că, în anii ’30, aproape toată Europa era deja acaparată de fantoma extremismelor de dreapta, în Occident, sau de extrema stângă la Moscova, de regimul stalinist. Cu toate acestea, exista posibilitatea să faci o alegere, aveam presă liberă în România, se putea convieţui, exista proprietatea privată, să nu uităm, foarte important acest lucru. Pentru că ea, proprietatea privată, modelează şi conştiinţa, şi individualitatea, şi independenţa cetăţeanului în raport cu statul.
Din nefericire, noi am trecut printr-un malaxor comunist, colectivist, descris în mod genial de Orwell în „1984” , celebrul său roman-distopie. Şi acum suntem nevoiţi să facem un nou salt istoric. E adevărat, câţi dintre noi suntem capabili să-l facem, suntem pregătiţi, suntem echipaţi pentru acest efort? E o provocare, dar nu există altă soluţie decât să o abordăm cu curaj. Cred că avem aici o cauză, o baricadă pe care să luptăm. Dar și o pâine de mâncat pentru intelectuali, pentru creatori, că ei sunt purtătorii de mesaje, ei vorbesc poporului despre lucruri pe care poate mulţi concetăţeni, oameni simpli, nu le înţeleg. Problema atâta timp cât nu este formulată, nu există. A da nume lucrurilor înseamnă nu numai a-ţi îmbogăţi propria existenţă, ci şi a spori diversitatea lumii din jurul tău.”
8 aprilie 2015
