Linkuri accesibilitate

şi nu de unul singur, ci cu un întreg avion de pasageri & membri ai echipajului, luaţi de-a valma pe nepregătite într-o „excursie” alpină ad-hoc, de unde toată lumea se îndrepta spre Düsseldorf. Teribilul scenariu pus în practică de copilotul Andreas Lubitz a dat peste cap nu doar vieţile a 149 de oameni (plus una, a sa; altminteri, am observat că ori de câte ori poliţia sau autorităţile anunţă numărul de victime ale vreunui atentat – iar anul acesta au avut loc destule, începând cu cel din redacţia ziarului parizian Charlie Hebdo –, se iau în calcul doar vieţile celor ucişi, nu şi ale ucigaşilor & kamikaze-lor), ci şi sistemul de securitate întărit, dacă nu de-a dreptul blindat, după atentatele din 11 septembrie 2001. Or, tocmai acest sistem de securitate s-a întors, iată, împotriva comandantului navei, care a încercat să forţeze uşa cabinei închise pe dinăuntru timp de zece minute – cum să nu-mi amintesc aici de alte „zece îngrozitoare, nesfârşite minute în aşteptarea morţii” ale tânărului F.M. Dostoievski, condamnat la moarte prin împuşcare «за чтение вслух запрещенного письма литератора Белинского литератору Гоголю…»)?! –, fără succes. Nu-i adevărat că moartea unui singur om este o tragedie, moartea a 100 de oameni deja statistică – în cazul de faţă, o dramă personală (oricare i-ar fi numele: angoasă, depresie) antrenează o tragedie colectivă de proporţii în stare să zguduie o lume-ntreagă. Nu m-aş mira deloc să se vorbească, la un moment dat, de „efectul Andreas Lubitz” sau, generalizând, chiar de „efectul copilotului”, la fel cum nu-i exclus ca fapta lui îngrozitoare să le dea idei unor „Herostraţi” ai timpurilor noastre.

Nu cred să existe vreun om pe faţa pământului care ar fi vrut să fie în pielea cancelarului german Angela Merkel – de departe politicianul nr. 1 al planetei la ora actuală – în momentul în care a ieşit în faţa presei spre a denunţa monstruozitatea săvârşită de către unul din concetăţenii săi. Un gest responsabil, ce presupune tărie de caracter şi simţ moral. (Nu ţin minte să fi schiţat cineva din autorităţi vreun gest similar după doborârea avionului malaiezian de către separatiştii din Doneţk…) Inimaginabil ce se întâmplă în inimile părinţilor lui Andreas Lubitz, ajunşi şi ei la faţa locului, după ce au aflat cauza tragediei. (Dacă avionul a coborât în pantă timp de 10 minute, viaţa lor se va prăbuşi de-acum înainte câte zile vor mai avea de trăit…) Nici rudelor celor 149 de victime nu le vine mai uşor, acum că le travail de deuil stă să înceapă, odată cu strângerea rămăşiţelor (cu adevărat!) pământeşti & identificarea pe cât posibilă a corpurilor – compasiunea autorului acestor rânduri pentru ei este nesfârşită!

* * * * * * *

Ierte-mi-se paralela: ni se tot spune că Republica Moldova se îndreaptă, „la înălţimea de croazieră”, spre Uniunea Europeană; or, comandantul de navă (preşedintele Nicolae Timofti) nu doar că a părăsit cabina, dar pare-se nici n-a călcat vreodată în cockpit. Între timp, s-au schimbat trei prim-miniştri (copiloţi, dacă urmăm aceeaşi logică) – Vlad Filat, Iurie Leancă, Chiril Gaburici –, dintre care primii doi ceva mai experimentaţi în ale politicii, iar ultimul neavând NICI O ORĂ de zbor în înaltele sfere ale puterii (şi căruia i se încredinţează, totuşi, un aparat relativ nou, mai degrabă de fabricaţie rusească decât europeană sau americană – nu tu A320, nu tu Boeing, ci Ан-148 sau Як-40! – datând din august 1991, cu circa trei milioane şi ceva de suflete la bord), şi nici barem stofă de comandant de navă. Încotro acum, Republica Moldova?!...

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG