Linkuri accesibilitate

Aşa cum menţionam anterior, romanul „În Deal la Cruce” (1938) nu a fost de găsit până astăzi, nici măcar într-un singur exemplar, la fel a fost pierdut, în vâltoarea războiului, şi cel de-al doilea roman, „Fundul negru” (ianuarie, 1940). În consecinţă, despre datele fundamentale ale talentului de prozator-romancier ale lui Mihail Curicheru, concepţiile sale literare şi specificul stilistic, ne putem edifica în baza celor două nuvele incluse în volum: „Petale de mac” şi „Mama trăieşte”, dar şi a recenziei asupra romanului semnat de Sabin Velican „Pământ viu”, inspirat de realităţi basarabene.

Propriu-zis, „Petale de mac” poate fi numit un roman, deşi de dimensiuni reduse, lucrarea prezentându-ne un moment de un dramatism tulburător din viaţa unui cuplu: el, Nicolai Negru, suferind de ftizie, şi ea, Lida, aparent curtată, în lipsa soţului, de colegul acestuia, Alexiu. Naraţiunea este atât de vie şi tensionată, de-o manieră susţinut cinematografică, cu suspansuri reluate, încât lectura atinge cote care, cel puţin pentru mine, necesitau momente de a face, din când în când, câte o pauză... În ceea ce priveşte stilul este unul în aparenţă simplu, până la frust, ceea ce, însă, iarăşi în opinia mea, vine să confirme, o dată în plus, calităţile unui rar har artistic, cu care a fost dotat scriitorul.

Aşa a vrut destinul, care oarecum s-a milostivit de nefericitul autor, pe de-o parte, dar, pe de alta, ne-a oferit şi nouă, urmaşilor lui, o favoare, făcând să ne parvină, prin pagini de revistă, acea sinceră, profundă şi temeinic argumentată recenzie asupra cărţii lui Sabin Velican, amintită mai sus. Selectez, în continuare, câteva pasaje din ea care ne dezvăluie gândirea teoretică, dar și principiile morale ale lui Mihail Curicheru, lucru ce ne va ajuta, cel puţin, să visăm la ceea ce au prezentat cele două romane, (poate) iremediabil pierdute, şi ce valori de excepţie vor fi fost să însemne ele pentru literatura basarabeană interbelică.

Pornind de la modul cum este prezentat ţăranul român în literatură, reconfirmând faptul că, până la acea oră, doar romanul „Ion” de Rebreanu este „cel mai bun”, Curicheru coboară în realităţile zilei şi zice dur: „...Se întâmplă ca cei care încearcă să prindă viaţa muncitorului român, să fie orăşeni sau străini de locurile care nici înţeleg nici nu le înţelege... Atunci când nu trăieşte cu sufletul nimic din ce-i al locului, va schimonosi creaţia, batjocorind-o... Aşa s-a întâmplat şi cu dl Sabin Velican. Romanul „Pământ viu” îşi petrece acţiunea într-un sat basarabean, situat din vremi bătrâne pe malul Nistrului”... Trecând în revistă toate mizeriile şi murdăriile pe care autorul acelei naraţiuni le-a adunat în cartea sa, recenzentul ia, cu tot curajul şi adevăratul simţ al dreptăţii şi demnităţii, apărarea celor din mijlocul cărora a răsărit, a crescut şi în mijlocul cărora îşi face misiunea nobilă de luminător al sufletelor rostind verdictul: „Romanul „Pământ viu” aruncă o grea pată pe numele autorului şi o mână de băligar pe faţa satului basarabean, pe chipul mândru de răzeş... Cu vremea noi vom spăla-o...” (Şcoala basarabeană, 1939, nr. 7-8).

Despre rostul artei scriitorul spune: „Dacă autorul a plecat la lucru cu intenţii frumoase, nu şi-a atins ţinta, din contra, a păcătuit. A păcătuit şi faţă de satul care ne-a dat pe noi, ŞI FAŢĂ DE ARTĂ. ARTA ADEVĂRATĂ. ACEASTĂ ARTĂ NU SE ZĂMISLEŞTE DIN FAPTE TĂVĂLITE ÎN TINĂ, AMESTECATE CU SÂNGE, REPORTAGII, MAI DEGRABĂ, BUNE DE SENZAŢIE. Din rău să fi scos frumosul, aşa cum a făcut un Kuprin, Dostoievski, Tolstoi sau Baudelaire în „Florile răului”.

Şi despre satul basarabean: „...satul basarabean este cu moldoveni chipeşi, voinici, buni, muncitori, cuviincioşi, miloşi...” „Calităţi mari, comori care zac adormite ca un foc sub cenuşă; dar care nevăzute la suprafaţă, totuşi din subconştient dirijează viaţa oamenilor din sate pe o cale mai curată decât cea văzută de dl Velican”. 26 martie 2015

XS
SM
MD
LG