Linkuri accesibilitate

Inavuabila obsesie: Despre antisemitismul de stânga


Moldova - Vladimir Tismaneanu Blog Photo 640 x 360px Reflected

Moldova - Vladimir Tismaneanu Blog Photo 640 x 360px Reflected

Există zeci, poate sute de cărti despre antisemitismul nazist. Despre cel de stânga literatura este mult mai puțin masivă și impresionantă. Acum peste șaizeci de ani, în noiembrie 1952, în Praga, paisprezece importanți reprezentați ai Partidului Comunist din Cehoslovacia, în majoritate evrei, inclusiv Rudolf Slansky, fostul secretar general, un neclintit stalinist fanatic împreună cu alți treisprezece militanti, au fost condamnați la moarte fiind acuzați de trădare și că ar fi participat într-o conspirație sionistă. În același timp, paranoia din ultima fază a tiraniei lui Stalin a dus la eliminarea fizică a membrilor Comitetului Antifascist Evreiesc, printre care celebrul poet de limba idiș, Peretz Markish, și la decizia macabră de încarcerare a medicilor evrei care au fost acuzați că ar fi încercat să îi otrăvească pe liderii sovietici. Dacă Stalin nu ar fi murit în martie 1953, acești doctori ar fi fost executați.

Cum a fost posibil ca internaționalismul bolșevic să degenereze într-un antisemitism maniacal cu nimic diferit de excesele propagandistice, si nu numai, ale „Sutelor Negre” din Rusia țaristă? Unde dispăruse promisiunea umanismului marxist, visul solidarității proletare indiferent de limbă sau origine? Nu există oare ceva ascuns în gramatica secretă a obsesiilor stângiste, în fantasmele politice fundamentale ale Stângii, care să explice asemenea răbufniri vulgare de intoleranță?

Robert Wistrich, un istoric meticulos și extraordinar de erudit al pasiunilor politice moderne, printre care socialismul, sionismul și echivalentele acestora pe palierul de extremă dreaptă al continuumului ideologic, a scris un tratat asupra propensiunilor antisemite persistente în mișcările revoluționare de stânga. Autorul arată cum idei de natură resentimentară au marcat viziunea socialistă asupra evreilor, care au fost percepuți drept agenți ai instinctelor și viciilor capitalismului. Chiar și înainte de Revoluția Franceză, personalități importante ale iluminismului au adoptat atitudini profund iudeofobe. În Franța, Voltaire i-a acuzat cu vehemență pe evrei că ar fi fost imposibil de tribaliști, în timp ce în Germania, discipolii lui Hegel au considerat iudaismul drept o religie esențialmente reacționară, un obstacol în calea emancipării umane.

Unul dintre cei mai virulenți antisemiți a fost Bruno Bauer, care în primă fază a fost un prieten apropriat a lui Karl Marx, ca mai târziu să devină dușman politic și filozofic al celui din urmă. Marx însuși a avut o atitudine ambivalentă, deseori ostilă și stângace, în raport cu propria origine evreiască. De fapt, textul său de tinerețe „Asupra problemei evreiești” îi prezintă pe evrei într-o lumină predominant defavorabilă. Ei erau încarnarea a ceea ce romanticii iubeau să urască: egoism, mercantilism și lipsă de suflet. Acest articol timpuriu al lui Marx a devenit un text sacru pentru cei de la stânga care au abordat subiectul emancipării și asimilării evreilor. Aceștia din urmă au împrumutat de la părintele fondator convingerea că evreii erau încarnarea injustiției capitaliste, identificându-i cu sistemul bancar și monetar. Într-un final au ajuns să ceară de-iudaizarea societății prin intermediul revoluției proletare. Marx a elaborat această viziune în cadrul unei cosmologii politice în care evreitatea și capitalismul erau percepute drept identice.

Aceeași fixație s-a manifestat și în cercurile de stânga nemarxiste, de la Proudhon la Bakunin sau alți anarhiști. Robert Wistrich analizează convingător afinitățile dintre extrema stângă și extrema dreaptă în raport cu opoziția față de ceea ce ambele percep drept conspirația iudeo-plutocratică. Naziștii au accentuat acest mit, incorporându-l într-o concepție asupra lumii (Weltanschaung) mai largă care era centrată pe imperativul de a rezista atât capitalismului cât și comunismului evreiesc. În pofida perplexității logice provocate de astfel de mituri, ele au persistat de-a lungul deceniilor. Spre sfârșitul vieții, Iosif Stalin era la fel convins precum Hitler că familia Rothschild (sau Wall Street-ul ca supremă manifestare a acesteia) era la originea tuturor momentelor de turnură la nivel mondial (crize, revoluții, războaie).

Demonizarea evreului ca simbol al mult hulitei burghezii a coincis, în cadrul Stângii, cu eforturile reprezentaților de marcă sau a membrilor obișnuiți evrei ai diferitelor mișcări de a-și nega originea. Atât „Rosa cea roșie” (Rosa Luxemburg) cât și Lev Troțki s-au născut în familii de evrei ortodocși, ambii au făcut tot posibilul pentru a depăși această moștenire și pentru a interioriza o identitate supra-națională, în mod veritabil universalistă. Ambii au promovat doctrina mesianică a revoluției apocaliptice.

Într-un final, Marx și Engels au proclamat în „Manifestul Partidului Comunist” că muncitorii nu au patrie. De ce Rosa sau Lev Davidovici ar fi avut și ei una? Ei nu și-au ascuns originea, dar au considerat-o irelevantă pentru agenda mult mai largă și grandioasă a viselor lor revoluționare. Au reușit ei oare să impună o astfel de viziune?

În mod evident, internaționalismul evreiesc, milenarismul revoluționar a eșuat. Atât socialiștii germani și ruși au continuat să îi perceapă pe revoluționarii evrei mai mult drept tolerați decât membrii cu drepturi depline ale partidelor naționale respective. Social-democrați cu ștate vechi precum August Bebel și Frantz Mehring o vedeau pe Rosa Luxemburg drept o exaltată, aproape un personaj don-quijotesc. În lupta sa de a dovedi că este cu adevărat moștenitorul lui Lenin, Stalin nu a ezitat să apeleze la aluzii antisemite în legătură cu nemesisul Troțki (pe care îl etichetase drept Iuda) și cu alți membri de origine evrei ai Vechii Gărzii bolșevice. Public însă, cel puțin în anii treizeci, Conducătorul (vozhd) a condamnat antisemitismul drept o versiune modernă a canibalismului. Pe plan privat însă se delecta fără vreo remușcare cu obscene bancuri antisemite. Pe care le rostea in prezența unor membri evrei ai cercului său intim, inclusiv Lazar Kaganovici si Lev Mehlis.

Apariția sionismului a contribuit la radicalizarea prejudecăților antisemite în mișcările de stânga. Mai mult decât atât, incapabilă de a anticipa Holocaustul (Troțki a fost o excepție notabilă în acest sens), Stânga a rămas fidelă propriilor dogme depășite. Crearea statului Israel a generat o nouă realitate pe care Stânga a preferat să o ignore și să o distorsioneze până la caricaturizări grotești. În locul unei empatii față de cel dezavantajat, stânga radicală a decis că Israelul reprezintă de rasism.

Perseverând în atitudini aberante din trecut, cei care susțin poziții precum cele de mai sus sunt uneori ei înșiși evrei. Din anumite puncte de vedere, este ca și cum aceștia refuză să învețe lecțiile istoriei. O precizare este totuși necesară: nu ar trebui să generalizez, nefiind vorba de un grup foarte larg. Cei despre care vorbesc sunt aproape întotdeauna intelectuali – un grup specific format din indivizi care sunt de cele mai multe ori seduși (și chiar bucuroși să fie seduși) de cântecul de sirenă al utopismului.

Este așadar nevoie de cercetări minuțioase care să demistifice tendințele, stereotipurile și fantasmele Stângii în raport cu evreii, iudaismul și statul Israel. Ironia constă în faptul că cei care promovează și susțin astfel de concepții bigote și conspiraționiste nu realizează că ei de fapt reciclează viziunile criminale despre o lume fără evrei ale lui Adolf Hitler și Iosif Stalin.

Recomandare:

Robert S. Wistrich, From Ambivalence to Betrayal: The Left, the Jews, and Israel (Lincoln and London: University of Nebraska Press, published for the Vidal Sassoon International Center for the Study of Anti-Semitism, 2012)

XS
SM
MD
LG