Linkuri accesibilitate

La centenarul nașterii lui Sviatoslav Richter


Fotografie de la expoziția organizată luna aceasta la Muzeul Pușkin din Moscova

Fotografie de la expoziția organizată luna aceasta la Muzeul Pușkin din Moscova

Greu de explicat din ce motiv, aniversarea centenarului Richter a trecut puțin observată și marcată în lumea culturală occidentală.

Cu cîteva zile în urmă s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Sviatoslav Richter, pianistul cel mai reputat al Uniunii Sovietice și, în ultimă instanță, al lumii ruse, o personalitate cu atribute recunoscute unanim de contemporanii săi, de geniu pe multiple planuri. Greu de explicat din ce motiv, aniversarea centenarului Richter a trecut puțin observată și marcată în lumea culturală occidentală, cu excepția reeditării unor înregistrări excepționale.

Casa Sony Classical s-a distins cu un set de 18 CD-uri, intitulate „Sviatoslav Richter Colecția album completă a înregistrărilor live și de studio pentru RCA și Columbia”, ilustrînd turneele tîrzii – începute, permise, abia din 1960 – cu o serie de recitaluri formidabile la Carnegie Hall la New York.

Cele cîteva, puține, articole de presă apărute cu ocazia centenarului insistă cu titluri și subtitluri fără miez pe ceea ce numesc pianistul venit din „frig”, al Războiului rece, al competiției ideologice între Est și Vest, accentuînd că Sviatoslav Richter ar fi fost un personaj „apolitic”. Nimic mai superficial în a-l caza astfel, rapid, într-o categorie de artiști de genul „idioți de geniu” folositori.

Este adevărat că pianistul declara, în preambulul unor celebre convorbiri autobiografice cu muzicologul Bruno Montsaingeon, că: „nu am fost niciodată interesat de politică și nu am avut nici cel mai mic raport cu un domeniu care îmi repugnă”.

Născut în martie 1915, la Jitomir, în Ucraina, într-o familie mixtă, cu un tată german și o mamă rusoaică, Sviatoslav Richter a fost afectat întreaga sa viață de originile sale neortodoxe. Iar dacă a evitat orice contact cu politica sovietică - fiindcă „dezinteresul” său total la ea se referă - Richter, omul de cultură, a fost un observator atent al ei și, cel puțin în sinea sa, un perpetuu critic.

Există nenumărate dovezi în amintirile și evocările sale referitoare la anii de regim stalinist și comunist, în general. Într-o evocare a anului 1949 și a prieteniei lui cu violoncelistul Mstislav Rostropovici, Richter amintește de tentativa de a cînta în premieră o sonată de Prokofiev. „Înainte de a o cînta în concert, trebuia, în mod obligatoriu, ca ea să fie audiată la Uniunea Compozitorilor, unde acei domni decideau soarta oricărei lucrări noi. Cu deosebire în acele timpuri, ei aveau nevoie de vreme pentru a ști dacă Prokofiev a ouat o nouă capodoperă sau, din contra, o piesă „anti-populară”. A trebuit să mai trecem o audiere în fața plenumului compozitorilor din Comitetul radio, trei luni mai tîrziu, și abia în anul ce a urmat, la 1 martie 1950, am putut să o prezentăm publicului…”

În același an, Richter făcea prima călătorie în străinătate, la Praga, împreună cu violoncelistul Daniel Șafran, mezzo-soprana Zara Doluhanova și dirijorul Kiril Kondrașin, toți supravegheați de un membru al securității sovietice, care îl amenința cu tot felul de represalii fiindcă se îndepărtase o clipă de grup. „… ai fi crezut că fugisem. Totul era extrem de penibil. Nefiind unul, așa cum se spune uneori despre mine, total insensibil, simțeam totuși această presiune permanentă. […] …îmi spuneam că nu merită să sufăr dîndu-i atenție și că izolîndu-mă în mine, aș putea să trec peste dezgust. Acest om mă presa, dar mă gîndeam că a fost recrutat pentru o asemenea activitate tocmai fiindcă era un imbecil.”

„Dezgust” îi stîrnea - scena este descrisă amplu și plin de culoare – și obligația de a cînta la funeraliile lui Stalin, în 1953. O istorie complet „deturnată” în descrierea unor ziariști francezi și pe care Sviatoslav Richter o reconstituia în conversațiile cu muzicologul Bruno Moinsaingeon: „«aș fi ales să interpretez o lungă fugă de Bach pentru a protesta împotriva dictatorului.» Cum aș fi putut eu alege ceva, atunci cînd o comisie specială de la Ministerul Culturii stabilise un program căruia fiecare muzician prezent era constrîns să i se conformeze? «Publicul – s-a spus – ar fi început să mă fluiere». Dar ce public ar fi putut fluiera la funeraliile lui Stalin? Ele aveau loc în Sala Coloanelor, plină cu vîrf de personaje oficiale. În fața refuzului meu de a-l întrerupe pe Bach – aș fi exclamat chiar, Bach nu poate fi întrerupt! – miliția m-ar fi smuls de la pian și amenințat că mă împușcă…; eu mă aflam, însă, practic, într-o gaură, înconjurat de orchestră și nici măcar nu cîntam pe un pian adevărat, ci pe o mizerabilă pianină, mișcarea a doua din Sonata Patetica a lui Beethoven. Eram atît de înghesuiți că nimeni nu ar fi putut să-și croiască drum pînă la mine. […] Am rămas închiși acolo, două zile, durata ceremoniilor, fără să avem, evident, cea mai mică posibilitate de a ieși…

[…] După ceremonii, în timp ce părăseam Sala Coloanelor, am auzit difuzoarele urlînd : «noii noștri conducători…» În toată Moscova nu se mai auzea decît: Beria! Boulganin! și celălalt, de asemenea, «Malenkov!» În rezumat: «Regele e mort, trăiască Regele!» Îl detestasem pe Stalin, dar ce auzeam mi-a dat greață.”

Sviatoslav Richter, cel despre care astăzi, la centenarul său, alți ziariști, insistă că a fost total apolitic…

XS
SM
MD
LG