Linkuri accesibilitate

Acum 30 de ani, în ziua de 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov, era ales Secretar General al Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pentru cine a uitat sau nu cunoaște înțelesul nomenclatorului comunist, Gorbaciov devenea șeful Partidului Comunist și cel mai puternic om al Uniunii Sovietice.

Astăzi, ne-am obișnuit să credem, îndrumați de lipsa de modestie a nenumărați analiști atoateștiutori retroactiv, că declinul Uniunii Sovietice era inevitabil și că Gorbaciov nu putea fi decît groparul Imperiului comunist. Adevărul simplu și palpabil, așa cum a fost simțit și înțeles de toți cei ce au trăit acele vremuri în statele comuniste, e că nimic nu era previzibil. Uniunea Sovietică părea sortită să domnească mai departe autoritar peste viețile a sute de milioane de oameni captivi în URSS și statele comuniste satelit. Sigur, ideologia comunistă pierduse mult din credibilitate, avînt și încrededere, economia socialistă producea prost și puțin, iar tinerii ultimei generații erau categoric seduși de stilul de viață și de promisiunile Occidentului. Nimic decisiv sau inevitabil nu părea să amenințe lumea comunistă în ziua de 11 martie 1985.

Gorbaciov era neobișnuit de tînăr pentru un Secretar-General. Apariția lui după decesul în succesiune rapidă al veteranilor Andropov și Cernenko anunța că a venit vremea unei noi generații de lideri comuniști. Nu anti-comuniști. Și în acest caz analizele post-factum care văd în Gorbaciov un politician ostil comunismului sînt o eroare cauzată de evenimente ulterioare proiectate asupra evenimnentelor inițiale. Altfel spus, da, evenimentele ce au urmat apariției lui Gorbaciov au dus la dispariția comunismului oficial, dar Gorbaciov a participat la această istorie de pe poziția unui lider comunist.

Reformismul lui Gorbaciov nu a pus niciodată la îndoială bazele ideologice ale comunismului, în primul rînd monopolul politic al Partidului Comunist. Gorbaciov a reușit să distrugă involuntar controlul total al partidului comunist asupra vieții sociale și private, închipuindu-și că poate umaniza sistemul. Gorbaciov a visat la un comunism cu limite lărgite, în care dreptul la exprimare și la inițiativă economică își aveau locul, cu condiția să nu pună la îndoială caracterul sacru al sistemului.

După șase ani extraordinari, Gorbaciov a fost măturat de la putere de contradicția în care a crezut ca într-o inovație și în care a împins lumea comunismului sovietic. Însă, în ciuda cîtorva gesturi ca eliberarea marelui disident Andrei Saharov, Gorbaciov n-a înțeles și recunoscut adevărul prezent și trecut al dictaturii comuniste.

Cîteva lucruri profunde i-au scăpat lui Gorbaciov, care a reacționat surprins și brutal în cel mai deplin stil comunist: în primul rînd naționalismul. Mai bine zis, dreptul la independență și suveranitate al popoarelor aflate sub dictatură comunistă. Gorbaciov a continuat să numească acest drept naționalism, cu un termen extras din ideologia comunistă. Depășit de aceste surprize naționale, Gorbaciov și nu altcineva a ordonat sau acceptat masacrele cu care statul sovietic a încercat să oprească mișcările de independență, la Vilnius și la Tbilisi. Limitele lui Gorbaciov au fost clare, deși nu pentru totată lumea. Evident, populațiile statelor incluse în „lagărul socialist” și popoarele republicilor incluse în Uniunea Sovietică l-au privit pe Gorbaciov cu speranță. Orice modificare, orice atenuare sau relaxare a comunismului nu puteau fi decît binevenite și privite ca semnal al vremurilor în schimbare.

Pe de altă parte, Gorbaciov pare să fi înțeles, tot în mod involuntar, că evenimentele la care participă pot avea consecințe incontrolabile. Ca întotdeauna însă, zgomotul istoriei îneacă vocile celor ce sînht măturați de la putere. E destul de ușor de spus cum anume a căzut comunismul din momentul în care a fost atins de tentativa de reformare lansată de Gorbaciov. În schimb, suita schimbărilor gloabale puse în mișcare de apariția lui Gorbaciov e mult mai complicată și mai greu de înțeles.

XS
SM
MD
LG