Linkuri accesibilitate

Carlos FRANZ, Locul în care a fost paradisul


Scrierea luxuriantă ca o junglă amazoniană, este povestea unui naufragiu – cvadruplu, s-ar zice.

Chiar dacă s-a născut la Geneva (în 1959), iar din 2004 trăieşte la Madrid, scriitorul chilian Carlos Franz nu s-a desprins niciodată de patria sa, Chile, al cărei martiriu – mă refer la puciul generalului Pinochet din 1973 – a marcat pe viaţă o întreagă generaţie de artişti ai cuvântului, în frunte cu Roberto Bolano (1953-2003). Bref, tematica chiliană s-a impus de la sine, aducându-i consacrarea – chiar primul său roman Santiago Cero obţine locul întâi la Concursul Romanului Latinoamerican, ediţia a 4-a, în 1989, iar în 1996 Locul în care a fost paradisul ajunge pe lista finală a Premiului Planeta din Argentina.

Scriere luxuriantă ca o junglă amazoniană, făcând trimitere (reverenţioasă!) la capodopera lui Malcolm Lowry La poalele vulcanului, fără a uita de Paşii pierduţi ai lui Alejo Carpentier, Locul în care a fost paradisul, Rao, 2012, este povestea unui naufragiu – cvadruplu, s-ar zice, după numărul protagoniştilor: „un bărbat în trecere, apărat de imunitatea sa” alias Consulul; fiică-sa de 19 ani care preferă „jeanşii jerpeliţi înaintea fustelor scoţiene, în carouri”; „o femeie cu ochii plini de lacrimi, capabilă să nu verse nici una”, şi care „nu părea una dintre acele femei de-ale lui, luate toate din acelaşi calendar erotic”, alias Julia; şi un refugiat politic chilian, alias pilotul Enrico –, de unde se anunţa o poveste de dragoste („încrucişată”, adaug între paranteze).

Plecând din misiune în misiune, ca pentru a fi cât mai departe de casă, Consulul ajunge la Iquitos, un fel de capăt de lume, unde se gândeşte să rămână alături de Julia, doar că sosirea în vacanţă a fiicei sale, iar apoi şi găzduirea – adevărat, sub arest la domiciliu – a unui pilot chilian căutat de serviciile secrete americane, dar şi chiliene, pun capăt unei anunţate idile à quatre, ce va sfârşi într-o tragedie pentru doi din ei, pilotul şi Julia.

Nu atât trama naraţiunii, cât eleganţa stilistică te cucereşte din prima (ah! acel „gheţar de noroi, care desface cu forţa palmelor picioarele groase ale junglei”), numeroase fraze agăţându-te asemenea unor liane din care nu-i chip să te mai desprinzi: „Aceasta nu e o ţară, ci o climă”, sau: „Patria e o lecţie dură, pe care unii nu o înţeleg niciodată”, sau: „Dumneavoastră nu puteţi, nici dacă aţi dori să o faceţi, să nu vă mai reprezentaţi ţara, indiferent de ce s-ar întâmpla în ea acum. Eu nici în pat nu pot să nu mai reprezint frica…” etc., etc.

Şi acest schimb de replici, care face cât un roman întreg:

„ – Îl stimai, îmi spuse Gonçalves (…)

  • Am crezut că îl iubesc, l-am corectat.

Părea epitaful perfect pentru mormântul unei fetiţe.”

16 martie ’15

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG