Linkuri accesibilitate

(dacă nu cumva, vai! în moarte), după ce că-l tălmăcisem din franceză-n română, Jurnal-ul de doliu al lui Roland Barthes, Cartier, 2009, m-a ajuns din urmă, astfel încât pot să-mi apropriez textul (deloc) străin începând chiar cu această notă datând din 18 ianuarie 1979: „De la moartea mamei încoace, nicio dorinţă de a mai «construi» ceva – decât în scriitură. De ce? Literatura = singura regiune a Nobleţei (cum era mama).” Acum nu mai ştiu – fie sub influenţa lui Barthes, fie dintr-un impuls „faustic” de-a opri clipa, am notat, la doar câteva ore de la stingerea mamei, în seara zilei de 8 martie curent, aceste rânduri:

Mama în oglinda cernită

poEM fără cuvinte

(∞.I.1943 – 2015.III.∞)

Cum însă nu vreau să-i închid ochii şi în text, după ce că am făcut-o în viaţă, o readuc pe mama vie, aşa cum am văzut-o la 70 de ani, în 8 ianuarie 2013.

* * * * * * *

Cei 70 de ani de-acasă, ai mamei

Puţini oameni au norocul să fie aduşi pe lume de-o femeie cu nume de pasăre!

La ora la care vedeam lumina zilei, maică-mea Eleonora (n. Păun) îşi schimbase de mai bine de-un an „penetul”, intrând în casa & numele tatălui, nu şi alura de măiastră (albăstrimea nesfârşită a cerului senin am citit-o pentru prima oară în ochii ei!). Aşa apare în chiar prima mea amintire, din primăvara lui 1966, stând în pragul casei în contre-jour – soarele amiezii îi sufla în aur profilul! –, gata să intre sau să iasă, nu mai ştiu azi, ea însăşi în chip de… uşă întredeschisă a unei alte vieţi (cea a fratelui, care avea să vină pe 5 august). Ani de zile am purtat cu mine icoană acelei clipe, ca pe-o sfântă relicvă imaterială, adevăratul certificat de naştere a conştiinţei de sine ce se definea în raport cu celălalt (care abia urmă să vină pe lume), înainte ca s-o „fixez” într-un poem, sang d’encre (vezi Arme grăitoare, Cartier, 2009, p. 13-15), à jamais! Şi astăzi, retrăind acea mirare de a fi (al mamei, cum altfel?! şi mama, numai a mea!), mă cred literalmente în sânul lui Dumnezeu, înainte de căderea în lume – nu ştiu prin ce minune atunci am înţeles pe loc, fără să mi-o fi spus cineva, că „raiul pe pământ” tocmai lua sfârşit…

De-atunci şi până-n ziua de azi, tot mama a făcut astfel încât aflarea noastră pe lume să se întâmple, dacă nu sub „cele mai bune auspicii” (ierte-mi-se clişeul), cel puţin în demnitate. Fără să se dea mare sau s-o facă pe deţinătoarea adevărului în ultimă instanţă (bărbaţii familiei au încă multe de învăţat la acest capitol!), ci într-un mod cât se poate de firesc, aş zice chiar taoist (vezi Cartea despre Tao şi putere, în special cap. 76: „Omul la naştere este slab şi plăpând/ iar când moare e tare şi ţeapăn;/ cele zece mii de lucruri, iarba, copacii/ la naştere sunt firave şi fragede/ iar când mor sunt ofilite şi-uscate./ Deci ceea ce-i tare şi ţeapăn/ pe drumul morţii apucă,/ ceea ce-i slab şi plăpând/ pe drumul vieţii apucă…”), prezenţa sa „firavă & plăpândă” ne-a făcut viaţa mai suportabilă, iar lumea din jur ceva mai primitoare. Şi dacă-i adevărat că „plin de merite, şi totuşi în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ” (Hölderlin), fie ca acel om să se facă… o femeie, mama! Cei 70 de ani ai ei, abia împliniţi, sunt iată – înzecit! – cei şapte ani de-acasă, ai noştri. De unde regretata mea bunică Emilia a fost şi rămâne, pentru sufletul meu, un fel de… Vechiul Testament legat în propria piele (acum, de când e „oale şi ulcele”, vai! mai degrabă – pe tăbliţe de lut), mama este chiar Noul Testament, cu tuspatru Evanghelii ale Fiului topite-n una singură, şi care se întrerupe undeva pe la „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi nu aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic…” (1 Corinteni 13, 1-13), pentru a nu se mai ajunge niciodată la Apocalipsă!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG