Linkuri accesibilitate

Note pe marginea lucrării sociologului Petru Negură, „Nici eroi, nici trădători”.

Apărută în 2009 în versiunea originală în limba franceză, la editura L’Harmatan, la Paris, tradusă în românește și publicată în august 2014 la Editura Cartier din Chișinău, cercetarea socio-istorico-literară a lui Petru Negură, „Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă”, continuă să se bucure de interesul intelectualilor atît la Chișinău, cît și la București. Ultima dintre semnalări, reluînd prefața laudativă a profesoarei Catherine Durandin, a fost postată luna trecută, de „redacția” portalului Critic.Atac, care a nominalizat cartea pentru premiul 2015.

O lucrare apărută în 300 de exemplare – tirajul necăjit, dar obișnuit pentru cărțile tipărite în R. Moldova – cartea a fost întîmpinată în țara de baștină a autorului, din 2009 încoace, cu aprecieri foarte diferite. În timp ce unii au văzut în ea, în mod condescendent, o „cărămidă” - și, se știe, cărțile cu un asemenea „calificativ” sînt comentate, dar fără să fie citite pînă la capăt -, alții i-au opus un exces de judecăți generalizatoare și părtinitoare, de genul „Tot ce a însemnat „artă şi literatură” în socialism a fost mai mult un fenomen politic şi social decât unul artistic”; gen de apreciere negativă, care minimalizează, implicit, și importanța cercetării lui Petru Negură. Prost digerat, în același context, a fost și titlul lucrării, autorului sugerîndu-i-se că ar fi fost mai corect să împartă scriitorii între „profesioniști și amatori”. O clasificare ce ar fi lăsat în umbră obiectivul principal al efortului de cercetare, lămurit de altfel de subtitlu, raportarea față de putere, în primul rînd sovietică, a literaților din Moldova.

Petru Negură la o dezbatere în studioul Europei Libere la Chișinău

Petru Negură la o dezbatere în studioul Europei Libere la Chișinău

Valoarea intrinsecă a demersului autorului este tocmai faptul că s-a străduit să analizeze evoluția literaturii și a scriitorilor din perspectiva adagio-ului antic adresat istoricului, „fără ură și părtinire”, pornind de la o culegere cît mai cuprinzătoare și de la o relectură a surselor documentare cele mai variate. Așa cum o spune în treacăt și autorul în capitolul de prezentare a metodologiei de cercetare, datele cărții sale pot fi interpretate în diverse chei de lectură. Iar cartea lui Petru Negură este - în orice caz pentru istoricul român ce privește istoria basarabeană pe o durată lungă, ce include și lumea de astăzi -, o cercetare fundamentală și, în același timp, extrem de incitantă.

Chiar nespuse pînă la capăt, există lucruri ce îndeamnă la reflecție și comparație. De exemplu, nu este un detaliu peste care se poate trece foarte ușor faptul că abia de prin anii 1905 a început să existe o firavă presă în limba română în Basarabia, că „românizarea” intensă tentată după unirea cu România, a întîmpinat o opoziție și s-a împotmolit în mare parte în confruntarea între o generație de intelectuali mai vîrstnici, în mare parte rusificată academic, formată în universitățile din Rusia, și copiii lor, tinzînd să asimileze și să se atașeze firesc culturii române.

Este un fenomen ce se repetă, vizibil cu ochiul liber, și în lumea de astăzi, chiar dacă ia o forme diferite. Atracția culturii ruse, ca o cultură „mare”, dominantă, există pînă astăzi pentru generațiile „născute în URSS”, în timp ce „moștenirea” ei de origine „sovietică” apasă asupra generației de vîrstă medie și mai tînără, formată în R. Moldova. O demonstrează topica rusă încastrată puternic în limba română, folosită chiar la ziariști români de talent, sau recursul, adesea, la expresii uzuale ale limbii ruse. Evident este și că generația de intelectuali, scriitori, de vîrstă medie, formată în școlile românești sau occidentale după 1990, se luptă și ea, asemenea predecesorilor ei din lumea interbelică, să-și impună vederile și, implicit, orientarea culturală (și politică) spre Europa centrală și occidentală.

Cercetarea lui Petru Negură pune în evidență și raportul de „putere” interbelic între presa în limba rusă și cea în limba română, pe urmele unor studii mai vechi, care semnalau, de exemplu, că în 1928, „doar 4% din presa cotidiană din Basarabia era în limba română”; în intervalul anilor 1917-1930, în limba rusă apăreau 36 de cotidiene – față de 12 în limba română, iar nici unul din acestea din urmă nu rezista crizei economice. După formula unui funcționar al Siguranței, presa rusă constituia „un formidabil zid de care se sparg toate valurile de românism pulsat de peste Prut”. „Primenirea” culturii românești nu putea decît să se resimtă negativ.

Mutatis mutandis, sovietizarea culturală post-belică și, mai nou, propaganda ideologică și culturală venită din partea Rusiei lui Vladimir Putin, are efecte similare pînă astăzi. Unul din autorii unui studiu despre pluralismul mediatic folosea anul trecut un eufemism, vorbind despre „o realitatea nu tocmai plăcută” revelată de cercetarea sociologică, anume că limba dominantă, cel puțin cantitativ, a presei, a rămas, după 20 de ani de independență, cea rusă.

Soluțiile de ieșire din ceea ce ar putea fi definit drept o criză pe plan cultural, ce o dublează în fapt pe cea politică, în căutarea ancorării ferme în lumea central și occidental europeană, sînt de căutat. Dacă pe plan politic nu există alternativă viabilă la ceea ce se numește integrarea europeană, identitatea culturală ar putea lua, poate, o formă specială, ce ar putea deveni una de mare respirație, grație roadelor unor rădăcini atît cultura românească modernă, de spirit european, cît și în marea cultură rusă. Și aceasta, evitînd atît mimarea Occidentului, cît și tradiționalismul naționalist conservator românesc de genul celui din perioada interbelică.

XS
SM
MD
LG