Linkuri accesibilitate

A trecut un an de la tragedia MH370. Doar inițialele, pentru că nimic altceva nu poate fi scris și spus cu siguranță în marginea acestei nenorociri. Un avion de linie malaezian, cu indicativul MH370, a dispărut fără urmă, cu peste 200 de oameni la bord. Nimeni nu știe mai mult.

Unii cred că au aflat un lucru sau altul, dar nimic nu a putut fi demonstrat. Dovezile lipsesc pentru că lipsește victima însăși. Avionul nu a mai fost găsit. Căutările continuă pe o suprafață de 60000 km pătrați în Oceanul Indian, dar asta nu aduce speranțe, după un an în care toate mijloacele de detactare au eșuat. Pînă și teoriile conspirative care apar, de regulă, în jurul tragediilor majore, au obosit. După ce a fost dat ca sigur în Kazachstan, în insula Diego Garcia sau pe planeta Marte, misterul a fost lăsat baltă.

Dispariția e atît de covîrșitoare și necunoscutul atît de nepătruns încît pînă și fantezia cea mai frenetică pare să se fi resemnat. Rudele și cunoscuții persoanelor aflate la bordul avioanuului dispărut trec, între timp, printru-un proces emoțional bizar, dacă nu pervers. Lipsa indiciilor și neputința căutătorilor au împins multe din rudele dispăruților să se agațe de credința că avionul e undeva și că toți cei de la bord sînt în viață. Rudele și apropiații au făcut, astfel, pasul care le cere să spere că dispăruții vor reveni sau că, măcar atît, nu vor fi găsiți vreodată. Se spune că speranța nu moare niciodată. În acest caz, speranța va rămîne în viață cu condiția ca nimeni să nu afle nimic de acum înainte.

Asemenea preschimbări emoționale ale persoanei, care se apără fugind în speranța, care speră să nu afle sînt un act psiho/moral cunoscut și foarte uman. Pe la începutul anilor '70, am întîlnit mame ale căror fii fuseseră dați dispăruți pe front, cu 30 de ani sau mai mult în urmă. Atîta vreme cît nici o davadă nu putea demonstra că dispărutul a pierit, mamele pe care le-am întîlnit puteau crede că fii lor sînt în viață. Mai mult, toate construiseră povești amănunțite despre fiii lor, care erau foarte posibil strămutați în altă lume, adică în America, unde întemeiaseră, cu siguranță o familie și trăiau așa cum trăiesc toți oamenii. De ce nu încercau acești oameni între timp mutați în America să ia legătura cu părinții de acasă sau să dea, în vreun fel oarecare, semnul că sînt în viață? Asta nu mai era treaba mamelor care credeau în povești născocite tocmai pentru a le apăra de adevăr - un adevăr extrem de plauzibil, dar nedemonstrat și, foarte probabil, nedemosntrabil.

Reflexele tragediei care refuză să-și dezvăluie conținutul sînt mai largi și mai înșelătoare decît durerea pură provocată de pierderi vizibile în toate detaliile. Un amestec de speranță și minicună înlocuiește și îndulcește, adesea pe viață, sufletul celor atinși. Minciuna e, în acest caz, o formă sufletească nobilă, iar adevărul pierde din valoarea absolută pe care o are, de pildă, în justiție. Putem înțelege, de altfel, în ce fel lipsa adevărului și a certitudinii totale joacă un rol diferit, dar la fel de însemnat în justiție. Cu siguranță, toată lumea cunoaște sau își aduce aminte de cazuri în care vinovăția acuzatului era certă, dar instanța a refuzat să dea un verdict de vinovăție în absența dovezilor decisive, a adevărului ultim. La fel, rudele dispăruților de pe MH370 refuză să rostească verdictul și îl amînă în așteptarea dovezilor supreme. Pe care, spre deosebire de justiție, speră să nu le primească vreodată.

XS
SM
MD
LG