Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămânal cu Tatiana Țîbuleac.

Jurnalistă, scriitoare, blogger. Timp de 15 ani a lucrat în mass-media din Moldova, mai întâi în presa scrisă apoi la postul TV PRO TV – în calitate de reporter, editor și prezentatoare de știri. De 7 ani este stabilită la Paris împreună cu familia. Crește doi copii, are un serviciu în domeniul comunicării. Cartea „Fabule Moderne” este volumul ei de debut.

Luni

Lunea a venit, ca de obicei, pe neașteptate. Revolta domestică tradițională din ziua de luni nu mă mai miră. Alexandru nu vrea la grădiniță, soțul – la serviciu, Sofia în schimb vrea și la grădiniță, și la serviciu – oriunde, numai nu în casă. I-m lăsat și m-am dus să citesc știrile din Moldova. Este straniu cum și după 7 ani de când sunt la Paris, îmi încep ziua cu știrile din Moldova, nu din Franța. Euro își ieșea din minți. Ar fi trebuit să mă bucur într-un fel. Peste două zile voi zbura la Chișinău, iar asta înseamnă că voi fi mai bogata. Totuși această știre mă întristează. Mult. Se pare că economiile părinților mei s-au înjumătățit în doar câteva zile. Mi-am luat fata și am ieșit în parc. În timp ce ea se joacă, eu mă uit la lumea din jur. La bătrânii sănătoși și vioi, la oamenii bolnavi, veniți aici cu îngrijitori. La copiii din familii mai sărace, mai bogate – toți jucându-se pe același teren, având aceleași drepturi. La grupul de copii cu dizabilități care au fost aduși pe o alee ca să participle la întreceri sportive. Simt cum mă bucur pentru Sofia, pentru că este aici, pentru că vede toate acestea de mică.

Marți

M-am apucat să scriu un text pentru blog. Pe când de fapt ar trebui să mă pregătesc pentru workshop-ul de joi. Va trebui să vorbesc despre curaj, în fața unor femei care sunt probabil mai curajoase decât mine. Cu această ocazie m-am gândit când am fost eu curajoasă ultima dată. Când am lăsat tot în urmă și am urmat un necunoscut în Franța? Când am devenit o necunoscută în Franța? Sau când am reînceput a scrie, pentru a ieși din anonimat? Mi-am aranjat câteva haine în valiză, mi-am scos pașaportul albastru din sertar și m-am gândit la mama. La curajul ei și a generației ei, pentru care nimeni nu a ridicat niciodată niciun monument. Mi-am adormit copiii și am pus punct zilei.

Miercuri

M-am trezit cu noaptea în cap, că să ajung la aeroportul Beauvais. Un aeroport din afara Parisului, de unde zboară cei care au timp, dar nu au bani. În sală de așteptare erau doar români și moldoveni. Toată lumea se înțelegea bine, deși unii zburau la Chișinău, iar alții la Cluj. Lumea vorbea despre ploile din Paris, despre ultimele tarife pentru menaj, despre succesele copiilor intergrați prin creșele și școlile franceze. În avion, odată cu înălțimea, s-au schimbat și temele. Cursul valutar, plăcintele și petrecerile păreau să fie interesele de bază. Chișinăul m-a întâlnit prăfuit și reclamat. Uitasem de cât de multă publicitate pot înghiți panourile unui oraș atât de mic. Mi-am sărutat părinții, am mâncat sarmale și m-am dus la culcare. Fericită că, deocamdată, nu trebuie să mă opresc la hotel, atunci când vin acasă.

Joi

Ziua a început cu pregătiri pentru întâlnirea mea cu femeile din acea seară. Eram mulțumită că aveam în cap discursul, care mi se părea unul onest. Apoi a venit mama și m-a întrebat dacă voi povești despre străbunica care a cresut singură pe foame 14 copii. Sau despre bunica, care a fost deportată în Siberia. Am înțeles că tot ce am scris până atunci era aiurea. Că de fapt mai am încă multe de învățat despre curaj. Seara a trecut bine. Am plecat de la summit hotărâtă să schimb și eu ceva în viață. E straniu cum înțelegi că vrei si tu anumite lucruri, abia când îi încurajezi pe alții să le facă. M-am întâlnit cu prietenele la un pahar cu vin. Ne-am bucurat că avem ce povesti, că de atunci când ne-am văzut ultima dată s-au întâmplat mai multe lucruri. Asta înseamnă că suntem încă vii. Am mers la culcare gândindu-mă la presă din Moldova, la ce înseamnă să fii jurnalist și, desigur la copii.

Vineri

Ziua a trecut repede, în interviuri și filmări. Deși am lucrat atâția ani în televiziune, mă simt încă stânjeniță de camere și aparate de fotografiat. Am vorbit despre mine, prea mult și prea frumos. Iar asta mereu îmi lasă un sentiment de frustrare. Din această cauză am ratat mai multe întâlniri cu prieteni și cunoscuți, cu care ar fi trebuit desigur să aleg să mă întâlnesc. Dar succesul scoate la suprafață orgolii. Seară mi-am petrecut-o cu părinții, mâncând colțunași făcuți de tata. Ei sunt cei care m-au așteptat cel mai mult, și cu care am petrecut cel mai puțin timp. Sâmbătă mă întorc acasă, la Paris. Ca să pot povești familiei ce am făcut acasă în Moldova. Încep să cred în lumi paralale. Ele chiar există, iar noi suntem legătura.

XS
SM
MD
LG