Linkuri accesibilitate

Guvernele nu doar că au tolerat corupţia, dar au reformat-o, transformând-o în politică de stat.

Pe zi ce trece se vede că închisoarea nu e pentru oricine. Desprinse cu mascaţii din catifeaua fotoliilor, animalele politice de rasă nu rezistă prea mult în cuşca penitenciarului. Ar muşca din gratii dacă nu ar avea stomacul atât de delicat. Niciunul nu visa că-şi va trece în declaraţia de avere o celulă cu vedere la terenul de baschet, alături de vilele de pe Riviera franceză. Ba unii ar putea chiar să lase cheile celulei şi copiilor sau rudelor apropiate, în virtutea dreptului la proprietate.

Cumnatul premierului zice-se că a fost bătut bine de un camarad de celulă cu care-şi împarte viaţa şi la bine şi la greu, dar cu care nu a vrut să-şi împartă pachetul primit de-acasă. Bătăuşul a aflat prea târziu cu ce jumătate nobilă îşi împărţea tineta şi regretă azi că nu a gestionat situaţia mai bine, poate că s-ar fi putut înţelege cu sistemul aşa, ca de la hoţ la tâlhar, să le fie bine tuturor. Să ia şi el taxă de protecţie, nu numai statul. Dar viaţa de închisoare e plină de oportunităţi. În scurtă vreme ar putea asigura protecţia întregii familii, pe care cumnatul a evocat-o în declaraţiile sale. Astfel că atât sora, cât şi mama premierului bântuie acum culoarele Direcţiei Anticorupţie să explice poveştile de succes economic.

Primarul Ploieştiului, alt apropiat al premierului Ponta, o ţine din leşin în leşin de când l-au săltat poliţiştii pentru că ar fi luat mită şi abuz în serviciu în cazul finanţării echipei de fotbal Petrolul, iar, când nu leşină, cântă ca Traviata doborâtă de boală tot ce ştie despre subsolurile fotbalistice. Un alt patron de fotbalişti, al cărui nărav de a duce banii cu sacoşa de la o poartă de fotbal la alta l-a făcut client la Poarta Albă, a fost descoperit de inspectorii Administraţiei Penitenciarelor cu plasmă pe perete, aparate de fitness şi încălzitor. Se zice că şi-a pus şi mochetă ca acasă, să nu se mai simtă deprimat de cimentul rece şi cenuşiu din jurul closetului.

Monica Ridzi, care a investit mult în tineri, mai ales în tânăra candidată la europarlamentare Elena Băsescu, a trimis un protest conţinând o lungă listă cu bolile de care suferă pentru a demonstra că strică statisticile de morbiditate în închisoare şi că ar trebui s-o facă la fără frecvenţă. Se pare că una dintre boli îi recomandă să facă mişcare două ore pe zi şi, spune ea, ar fi greu în celula destul de înghesuită de reviste de modă şi mobilier stil. Ar trebui să facă închisoare acasă sau la sanatoriu. Dar fotografiile de interior generos publicate de direcţia penitenciarului cu pricina au produs multă invidie în rândul tinerilor care şi-au luat prima casă cu francii elveţieni şi locuiesc acum la părinţi. Celula arată ceva mai bine ca garsonierele muncitoreşti şi chiar dacă nu are plasmă şi bandă de alergat, are un televizor civilizat să vadă fosta ministră ce mai gândeşte lumea despre ea.

Victor Ciorbea, avocatul poporului, care n-a tresărit la multele delicte penale şi morale ale guvernului şi demnitarilor, nici n-a făcut prea mare caz de mizeria în care se scufundă lent dar sigur coşul zilnic de alimente şi libertăţile individuale, ar vrea s-o discrimineze pozitiv pe doamna Ridzi. Pe ea şi pe tovarăşii ei de drum de orice culoare politică. S-a autosesizat din presă unde erau descrise condiţiile grele, de austeritate pe care trebuie să le suporte. Vrea să-i ferească de boli şi de mânia poporului de dincolo de gratii. Victor Ciorbea se zbate acum, parcă trezit din somnul cel de moarte, şi ameninţă cu CEDO.

Ameninţarea unui oficial îmbălsămat cu toate unsorile politice, cum e Victor Ciorbea, că va sesiza instanţele juridice europene cărora toate guvernele din ultimele decenii le-au dat atât de lucru pare o glumă. La urma-urmei, România e ameninţată de multă vreme că va fi tăiată de pe lista finanţărilor dacă nu rezolvă problema penitenciarelor. Cam de pe când era ameninţată cu blocarea fondurilor din cauză de corupţie şi lipsă de reforme. Or guvernele nu doar că au tolerat corupţia, dar au reformat-o, transformând-o în politică de stat şi generând prejudicii de miliarde de euro într-o perioadă în care oamenilor de rând li se cerea să rabde sau dacă nu, să înfunde puşcăriile.

În mod suspect, chiar în zilele în care principalii moguli de presă îşi scriau primele pagini de blog din celulă, în paginile de opinii al unui prestigios ziar transatlantic a apărut un articol care deplângea, paradoxal, excesul românesc de justiţie, susţinând că în micul Paris singurul lucru care aminteşte de capitala Revoluţiei franceze este regimul de teroare. El spune că justiţia nu se măsoară cu metrul cub şi că ar fi o greşeală să apeşi pe acceleraţie. Ar trebui ca actele de corupţie, acuzate de populism, să fie identificate şi apoi iertate, spune scriitorul la gazetă, lobbyist al unor firme de tutun, susţinător public şi pare-se bine remunerat al companiei Roşia Montana Gold Corporation şi prieten vechi al lui Victor Ponta.

Corupţia pare, în viziunea acestuia, un subprodus al reformelor, care trebuie luat cu spumiera şi aruncat ignorând continuitatea între infractorii de drept comun, cărora noua revoluţie economică le-a dat multe resturi de vândut la fier vechi, şefii lor care au transformat furtul în afacere de familie, politicienii locali care au închis ochii ca să primească şi ei un spor de mită, şefii de la centru care au pretins bani pentru a-i trece pe interlopi pe listele electorale. Chiar dacă arterele principale ale economiei s-au îngroşat ameninţând cu infarctul, circuitul subteran de fluide ţine în viaţă funcţiile vitale ale maşinăriei politice. Motorul ei în patru timpi funcţionează ca în prima zi a economiei de piaţă: traficul de influenţă, evaziunea fiscală, deturnările de fonduri, licitaţiile trucate.

Prin ce diferă fostul tătuc al Partidului Poporului, Dan Diaconescu care a fost condamnat definitiv la cinci ani şi jumătate, de un hoţ de cablu de antenă? Programele economice ca şi discursurile politice sunt au devenit un fel de escrocherie sentimentală care transformă în îmbrăţişare afectuoasă tâlhărirea sistematică a omului de rând.

Sistemul de ordonanţe de urgenţă, norme de aplicare a legilor, politicile guvernamentale în general au legalizat furtul. Ironia sorţii face să fie, într-adevăr, nevoie de arbitrajul CEDO, dar nu pentru a consola prinţesele mofturoase din budoarul de la Jilava, ci pentru a descâlci multe dintre efectele fraudelor făcute în numele autorităţilor şi în detrimentul cetăţeanului. De altfel, anul trecut statul a fost silit de instanţe (inclusiv de cele europene) să plătească 140 de milioane de euro despăgubiri pentru casele naţionalizate prost. Se pare că, deşi Ministerul Finanţelor ar fi trimis banii la Autoritatea pentru restituirea proprietăţilor, nu se ştie în buzunarul cui au alunecat. Aşa se explică de ce înşişi şefii Autorităţii au fost amendaţi cu zeci de mii de euro. Înglodaţi în amenzi, au demisionat în grup, căutând alte sinecuri. Poate dacă ar fi fost recuperate prejudiciile marilor dosare, ar fi avut cu ce acoperi aceste datorii. Poate că dacă marile dosare nu ar fi băltit ani în şir, pe masa “celui mai anticorupt” preşedinte şi a cabinetului său de incoruptibili care înfundă azi puşcăria, amenzile primite de stat n-ar mai fi mari cât o tranşă de la FMI.

Oricum, pe Traian Băsescu l-a ajuns karma restituirilor ilegale din urmă: după ce că mai toate ofertele de casă primite de la guvern încep să semene cu celula de lux a Monicăi Ridzi, premierul dorindu-i din suflet să înfunde puşcăria, procuratura i-a pus sechestru pe trei sferturi din terenurile agricole cumpărate în comuna călărăşeană Nana pentru că ar fi fost retrocedate ilegal. Aşadar rezultatele comisiei speciale care a cercetat achiziţionarea acestor terenuri ar putea fi corecte. Comisia, ridiculizată de preşedinte în intervenţii la ore de vârf pentru traficul politic, a fost dizolvată când procurorii au început cercetările pentru conflict de interese, abuz în serviciu şi fals intelectual.

Afacerea terenurilor de la Nana a urmat, se pare, un scenariu cu care ginerele fostului preşedinte, soţul proprietăresei de la Nana, pare familiarizat. Nu degeaba a fost chemat la Parchet, în noiembrie trecut, să dea amănunte în legătură cu un teren al familiei Brătianu ale cărui drepturi de moştenire le-ar fi achiziţionat în condiţii obscure. Urmărirea penală începuse din mai anul trecut, cu două luni înainte de căsătoria cu Ioana Băsescu. Şi această afacere a fost intermediată, cum altfel, de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăţilor, o instituţie, nu-i aşa, prin care se făcea dreptate economică în procesul comunismului în care acuzator al poporului se autoînvestise Traian Băsescu. Şefa de-atunci a ANPR reformează şi ea sistemul penitenciar din interior, arestată pentru compensaţii financiare ilegale.

La un sfert de veac de la căderea comunismului, ne împiedicăm în buruienişul lui. Rareori proprietatea pe care chipurile se bazează statul de drept în România a fost restituită proprietarilor de drept, ci proprietarilor care trebuie, furtului comunist urmându-i cel criptocomunist, făcut şi el cu ajutorul legilor, ordinanţelor de urgenţă şi al mafiei cu carnet de partid. Probabil că nu devalizarea băncilor sau a banilor europeni a fost marea afacere a interlopilor din fruntea statului, ci redistribuirea proprietăţii, marea împărţeală a prăzii comuniste. Este păcatul originar al unei revoluţii care nu a fost nicicând restituită proprietarilor de drept, ci păstrată în conturile partidului-stat. Nu degeaba spunea Ion Iliescu că proprietatea e un moft. Un moft pe care şi-l permite cine trebuie.

XS
SM
MD
LG