Linkuri accesibilitate

La moartea unui important critic: Fritz Joachim Raddatz (3 septembrie 1931, Berlin - 26 februarie 2015, Zürich).

Unul dintre cei mai importanţi critici literari germani, Fritz J. Raddatz, a murit. Şi-a pus capăt zilelor în Elveţia. În ultimii ani, criticul, născut în 1931 la Berlin, a declarat în diverse interviuri că la un moment dat se va sinucide. Ultima dată s-a referit la această decizie într-un amplu interviu acordat ziarului „Frankfurter Rundschau”, la sfîrşitul lunii ianuarie, însă fără a preciza o dată exactă. Raddatz doar a explicat că el nu ar vrea să ajungă la un moment dat o epavă umană din cauza unor boli neprevăzute, şi în consecinţă el pledează ca fiecare om să aibă dreptul de a decide asupra propriei vieţi şi să spună, nesilit de nimeni, că „ajunge”.

Într-un sens similar s-a exprimat şi într-un interviu televizat, care duminică a fost redifuzat de postul public ARD.

Biografia lui Raddatz reflectă în linii mari evoluţia dramatică a secolului 20. Din motive politice, tînărul Raddatz s-a decis în 1950 să se mute în Berlinul răsăritean. Acolo a studiat şi a publicat primele sale texte. Între anii 1953 şi 1958 a fost directorul secţiei pentru literatură străină şi lector-şef al editurii est-berlineze „Volk und Welt“. Din cauza unor conflicte cu birocraţia de partid şi de stat şi pentru a scăpa de iminenta arestare, Raddatz se refugiază, în 1958, în partea de vest a oraşului divizat. Doi ani mai tîrziu a devenit lector-şef la prestigioasa editură Rowohlt, iar în anii 1970 este redactor responsabil pentru paginile culturale ale hebodomadarului „Die Zeit”, de unde fusese concediat, în 1985, din cauza unei gafe jurnalistice. Raddatz scrisese atunci în grabă un articol, preluînd, fără verificarea necesară, un anacronism din „Neue Zürcher Zeitung” care îi atribuia lui Goethe un citat despre o gară. Numai că pe vremea lui Goethe încă nu exista cale ferată. Adversarii săi, între care mulţi scriitori supăraţi pe el din cauza unor critici, au contribuit atunci la detronarea lui. După acest episod, el şi-a continuat activitatea de critic, a scris încă o serie de cărţi importante care rămîn puncte de repere în istoriografia literară germană.

Raddatz este autorul uneia dintre cele mai bune biografii ale poetului Heinrich Heine (1977). În această carte, el demitizează o serie de legende legate de Heine, între care şi povestea despre prietenia care ar fi existat, chipurile, între el şi Karl Marx. Lui Raddatz îi revine şi meritul de a fi redat circuitului literar, operele lui Kurt Tucholsky.

Fritz J. Raddatz niciodată nu a ascuns faptul că este homosexual, pledînd în tot ce scria şi publica pentru liberalism şi dreptul la autodeterminare a fiinţei umane.

Prietenul său, scriitorul Rolf Hochhuth (de aceeaşi vîrstă cu el), a relatat într-un necrolog foarte personal (în ziarul „Die Welt”), povestea publicării piesei controversate, „Vicarul” (1961). Abia după ce Raddatz i-a acordat lui Hochhuth intregul său sprijin, piesa a fost publicată, după ce iniţial toată lumea a încercat să evite un conflict cu Biserica catolică. Hochhuth abordează în piesa sa, extrem de critică, atitudinea ezitantă a Papei Pius al XII-lea în faţa Holocaustului, acuzîndu-l pe suveranul pontif de complicitate cu regimul nazist.

Cînd au apărut în traducere germană la editura Suhrkamp textele legionare ale lui Emil Cioran ( „Über Deutschland. Aufsätze aus den Jahren 1931-1937 / „Despre Germania. Articole din anii 1931-1937“ ), Raddatz a publicat în ziarul „Die Welt” (din 02.04.2011) un eseu fulminant în care şi-a articulat consternarea în faţă aberaţiilor fascistoide citite (o versiune în limba engleză se poate citi aici). Raddatz afirma atunci că ceea ce a citit depăşeşte cu mult scrierile pro-fasciste şi xenofob-rasiste ale unui Ernst Jünger, Céline sau Ezra Pound. În acelaşi text, se şi întreba dacă opera lui Cioran nu cumva ar trebui re-citită şi re-interpretată din perspectiva acestor scrieri de tinereţe.

În eseul său, Raddatz a citat largi pasaje din articolele apologetice ale lui Cioran dedicate lui Hitler sau Germaniei naziste.

Dezamăgirea profundă a lui Raddatz faţă de Cioran mai are la bază şi o întîmplare din 1986. Atunci i-a luat lui Cioran un amplu interviu, apărut sub titlul „Oceanograf al ororii“. La vremea respectivă Raddatz îl cunoştea pe Cioran doar din traducerile în germană respectiv din cărţile publicate în Franţa. Fără a cunoaşte detalii şi bazîndu-se numai pe unele zvonuri care circulau în legătură cu trecutul politic al lui Cioran, Raddatz l-a întrebat în interviul amintit, dacă „a resimţit“ „fascinaţia fascismului“. La întrebarea aceasta Cioran a răspuns cu un simplu „nu“. (A se vedea interviul, tradus în limba română în: „Convorbiri cu Cioran“, Bucureşti, 1993, pp. 151-177.) Atunci Raddatz l-a crezut pe Cioran. Citindu-i textele legionaroide şi-a dat seama că fusese minţit. Distanţîndu-se de Cioran, Raddatz şi-a încheiat atunci eseul publicat în „Die Welt” cu un „adio amar“.

XS
SM
MD
LG