Linkuri accesibilitate

Discursurile patriotarde acoperă tăcerea perplexă a politicienilor pe măsură ce Parlamentul se transformă într-o anexă a Direcţiei Anticorupţie.

Documentarul despre emigranţii ajunşi în Marea Britanie, realizat de unul dintre cele mai prestigioase posturi de televiziune englezeşti, i-a făcut pe mulţi români să înverzească ideologic. Filmul, structurat în mai multe părţi, prezenta pentru început destinul unor români transfugi care trăiesc frugal, din resturile de la graniţa societăţii de adopţie. Este o povestire din care nu lipsesc tandreţea şi nici poezia, ingrediente furnizate din plin de naratorul principal, un român ajuns din Canada, în Liverpool.

Însă mulţi nu au văzut nici arta povestirii, nici poezia imaginilor şi nici sarcasmul românului expatriat care îi linişteşte pe britanici într-o engleză pestriţă că n-a venit să le fure Scoţia. Ambasadorul României (cel care la alegeri trântea la ora fixă poarta în nasul diasporei) a protestat nervos, s-au trimis scrisori cu antet oficial către administraţia televiziunii cu pricina, câţiva români s-au adunat de pe Facebook în faţa sediului televiziunii pentru a demonstra că sunt proaspăt bărbieriţi, poartă cravată şi sacou şi că au actele la zi. În ţară, politicienii s-au burzuluit şi ei, jurându-se cu mâna pe inimă (şi pe portofel) că vor spăla până la sânge petele de pe tricolor. Chiar şi în apaticul Crin Antonescu s-a deşteptat profesorul de istorie şi, după atâtea mandate de tăcere şi chiul parlamentar, a reuşit ceea ce Funar sau Vadim Tudor n-ar fi reuşit vreodată: l-a făcut pe Avram Iancu erou naţional cu acte în regulă şi cu lege în Monitorul Oficial.

În această zarvă patriotardă, noua lege are tâlcul şi contextul ei. Ea a fost adoptată la câteva luni după ce românii alegeau cel mai atipic preşedinte posibil. A fost, pentru mulţi, o ofertă de nerefuzat – dacă ţinem seama de alternativa ieşită din hăţişurile sulfuroase ale junglei politice bucureştene. Cu toate acestea, în mahmureala de după alegeri nu puţini au fost cei care au descoperit mânioşi că noul preşedinte este un „expat” care nu se trage din Burebista. Iar încercările ulterioare de a-l balcaniza pe noul ales, de a-i găsi rude în Cucuteni şi de a-l înfrăţi cu clanul de la Hamangia au pus multe beţe în roate preşedinţiei şi au risipit o mare parte din impulsul iniţial.

Preşedintele Iohannis, plecat la Berlin să discute despre aderarea României la Schengen şi să găsească înţelegere pentru Moldova de peste Prut în urechile Angela Merkel, care a mâncat şi ea pâinea unei Germanii divizate, s-a simţit obligat să le spună jurnaliştilor, în conferinţa de presă comună, că exportul de români declasaţi este cu mult inferior mărfii de calitate formată din români şcoliţi. Avem nevoie de muncitorii calificaţi care pleacă să muncească în altă parte şi va trebui să găsim o modalitate să-i readucem în ţară- spunea preşedintele. Cu siguranţă nu se gândea ca Victor Ponta la taxarea diasporei în contul impozitelor pe care nu le plătesc în ţară. Dar într-o ţară care-şi pune cu seriozitate problema majorării taxelor pe cultură de ce ar trebui să ne mire impozitarea dorului de ţară? Iar indiferenţa furioasă cu care e tratată diaspora de românii rămaşi în ţară a creat un vast curent de susţinere a ideii lui Victor Ponta.

Va trebui cândva să se găsească o explicaţie pentru această maladie psihică a postcomunismului care-i face pe români deopotrivă mândri de şmecheria lor, artişti ai foamei şi ai astâmpărării acesteia, pricepuţi să găsească nişe de supravieţuire în sistemul asigurărilor sociale europene, maeştri în alba-neagra şi campioni la împuşcat francul şi, pe de altă parte, protestatari pudibonzi şi furioşi când e vorba de onoarea lor de întâi-stătători, protocronişti convinşi că tabletele de la Tărtăria sunt premergătoarele tabletelor Samsung Galaxy, gata să recite mereu şi mereu o mantră patriotardă cuprinzând numele iluştrilor români care au preferat să plece să îmbogăţească alte culturi decât să stea la coada unei societăţi bazată pe clanuri şi chiolhanuri.

Revolta românilor verzi şi galbeni pe marginea documentarului britanic nu este doar împotriva unei bănuite aroganţe a învingătorilor care contemplă cinic strădaniile de insectă ale invinşilor. Ea provine dintr-o delăsare etică de-acum tradiţională şi din ireprimabilul şi subteranul sentiment de culpabilitate care-o însoţeşte. Marile probleme au fost ocultate propagandistic, iar oamenii au fost dopaţi cu poveşti despre excepţionalismul românesc. Românii trec printr-o relativizare a infracţionalităţii, moştenire a ambiguităţilor morale şi penale ale fostului preşedinte. Fostelor Albă ca zăpada li s-a murdărit bretonul în mareea corupţiei. Cavalerii fără prihană s-au dovedit nişte impostori cu săbii de carton. Cruciada anticorupţie ca şi cea anticomunistă a fost doar o vânătoare de mistreţi stropită cu valuri de şampanie şi oraţii vânătoreşti. Mulţi sunt prinşi încă în siajul discursurilor anticorupţie ale lui Traian Băsescu şi nu pot înţelege de fel de ce mai toţi apropiaţii acestuia trebuie să dea explicaţii la Procuratură pentru primele milioane făcute din bani bugetari. Unii susţin că e vorba despre o răzbunare însă e neclar a cui? A serviciilor secrete cu care preşedintele a cochetat până în ultima clipă de viaţă prezidenţială? A procurorilor pe care Traian Băsescu îi dresa din priviri de nu mai era nevoie să le spună la gâtul cui să sară? A anturajului care nu se mai poate îmbăta de putere la masa preşedintelui, că nu mai e lăsat, şi cântă la altă masă? Greu de spus.

Cert este că discursurile patriotarde iscate de documentarul britanic acoperă tăcerea perplexă a politicienilor pe măsură ce Parlamentul se transformă într-o anexă a Direcţiei Anticorupţie. Unii îşi dreg vocea, pregătindu-se să meargă la confesional. Alţii, de pe margine, au epuizat rezerva de onomatopee cu care însoţesc prăbuşirea statului de drept şi a economiei de piaţă din dosar în dosar. Sunt, poate, înspăimântaţi dar şi ameţiţi în faţa abisurilor până la care s-a adâncit corupţia în mandatul celui mai pur şi anticorupt preşedinte. Se dovedeşte că mai tot ce a fost vândut ani de-a rândul drept economie şi succes de piaţă, reuşită politică sau în afaceri, democraţie şi libertăţi civice era o minciună. Milionarii, foarte prezenţi de altfel pe prima pagină a ziarelor, în subteranele economiei şi în suitele demnitarilor, sunt doar nişte infractori care, auzind cum zăngăne cătuşele, se prăbuşesc topiţi de un ocean de lacrimi sau se spânzură într-un closet de avion. Bogăţia lor era o sarcină de partid. Erau însărcinaţi cu afacerile murdare ale partidului având obligaţia statutară de a da bani negri pentru zilele şi nopţile albe ale campaniilor electorale. Luau bani de la bogaţii europeni pentru săracii de politicieni.

Pe de altă parte, apărătorii democraţiei sunt, de fapt, cei care s-au folosit primii şi din plin de serviciile secrete pentru a-şi compromite adversarii şi a vedea cum mai gândesc românii. Cu voia dumneavoastră, sunt gata s-o facă şi azi. Banii de mită şi telefoanele de intervenţie au circulat de la o putere la alta chiar şi dinspre puterea spirituală a patriarhului Bisericii Ortodoxe spre cele pământene. Preasfinţitul ar fi intervenit pe lângă un judecător cerându-i să fie blând cu un poliţist care, deşi pare-se corupt, a ajutat biserica de mai multe ori. Corupţia este ca discul acela multicolor care, odată rotit, se albeşte: nu are culoare de partid, este a tuturor şi a nimănui, s-a întins ca sângele stricat, dând frisoane şi halucinaţii colective.

Multă vreme preocuparea politicienilor şi a armatelor de debarasori angajaţi pe banii statului să le şteargă urmele a fost să-şi orbească electoratul prea înfometat să mai şteargă pâinea murdară culeasă de pe jos. Puterea a trecut, cu tot cu spirochetele ei, din mână în mână şi din cont în cont, reorganizată pe scheletul planului cincinal al mandatelor prezidenţiale. Unii, sătui să se zbată să-şi facă loc într-un sistem care le parazitează viitorul, au pornit pe calea pribegiei, luând totul de la zero. Alţii au rămas, sperând că, dacă nu înving hidra, măcar o vor îmblânzi. Iar, dacă nu reuşesc, au pregătit un discurs justificativ: Leviathanul e o invenţie britanică. După marile chiolhanuri electorale, parte dintre ei sfârşesc halucinaţi şi escrocaţi în masă, ca publicul lui Woland din Moscova sovietică a romanului lui Bulgakov: au fost făcuţi să creadă că politicienii le-au dat bijuterii, haine şi bani, şi au ajuns să umble dezbrăcaţi pe stradă.

XS
SM
MD
LG