Linkuri accesibilitate

23 februarie 1944 - Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor


La o expoziție de picturi dedicată, la Groznîi, amintirii cecenilor victime ale deportării

La o expoziție de picturi dedicată, la Groznîi, amintirii cecenilor victime ale deportării

Parlamentul European a recunoscut Operațiunea Lintea împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004.

Pe 23 februarie 1944, o razie de dimensiune nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.

Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.

Totul se întâmpla de Ziua Armatei Roșii, rămasă și astăzi Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.

Pentru caucazieni, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil, iar, după aceea, în cel de-al Doilea Război Mondial, când Stalin i-a deportat în masă, aceasta este cea mai odioasă zi din an (iar pentru mulți chiar din istorie).

Pe 23 februarie 1944, așadar, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului.

Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.

In vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. In loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.

Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată pînă în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaijanul.

Caucazian, el însuși georgian, Stalin fusese Comisar al poporului responsabil cu naționalitățile, iar Caucazul era principala sa specializare. Pentru Stalin, așadar, remodelarea peisajului etnic al Caucazului era o afacere cu nuanțe personale. E greu astăzi să ne putem închipui dimensiunile patologice ale urii lui Stalin (un caucazian, gruzino-oset) împotriva celorlalți caucazieni.

Cinismul puterii s-a văzut și din aceea că razia și deportarea au avut loc chiar de Ziua Armatei Roșii, care a rămas până astăzi Ziua Forțelor Armate ale Rusiei…, motiv pentru care populațiile deportate nu s-au neliniștit când în zilele premergătoare operațiunii au văzut strângându-se trupe și efective în număr neobișnuit.

Cecenii nu erau foarte mirați de masiva prezență militară și a NKVD-ului în jurul lor, dat fiind că lumea era în plin război, ba mai era și Ziua Armatei.

Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară… In două-trei zile întreaga nație a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborînd decît după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.

Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii, la sute de mii.

Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oamenii întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.

O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.

Tragedia caucazienilor începuse însă deja in sec. XIX. Ocuparea Caucazului de Rusia țaristă a fost atît de violentă și distrugătoare, încât a atras proteste interne, chiar și prin armată. Tolstoi, tânăr ofițer, a scris despre asta cu dezgust. Romanul lui, Hagi Murat, (de la personajul autentic al unui senior al războiului cecen) e o mărturie.

Sinistrul general Iermolov a dus o campanie sistematică de exterminare, ardere și distrugere. Sute de mii de localnici au fost făcuți să fugă în Imperiul Otoman, anticipând genocidurile secolului XX.

Din marea nație a cerchezilor și kabarzilor au scăpat astfel doar triburi și sate împrăștiate prin stepele dinspre Stavropol si Piatigorsk. Națiunea ubîh, însă, care trăia pe litoralul unde este astăzi Soci și munții unde au avut loc Jocurile Olimpice, a fost ștearsă de pe fața pământului. E singurul grup etnic care a emigrat în masă în Turcia, refuzînd să accepte să trăiască sub ruși. Cei care au rămas au dispărut.

Parlamentul European a recunoscut „Operațiunea Lintea” împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004, la 70 de ani după ce avusese loc.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG