Linkuri accesibilitate

În lumea ideilor există interferențe, tropisme, magnetisme, eredități adeseori greu de perceput, genealogii și afinități misterioase, chiar inavuabile. Așa stau lucrurile și cu concepte precum democrație, autoritarism, totalitarism. Prima carte care m-a marcat în legătură cu tema democrație și totalitarism a fost cea intitulată exact asfel, scrisă de marele sociolog și politolog Raymond Aron. Aveam 20 de ani când am citit-o. Am împrumutat-o, din câte țin minte, de la Biblioteca Franceză de pe Bulevardul Dacia. Este vorba de o abordare liberală, Aron a fost un admirator al lui Tocqueville și a scris pagini nepieritoare despre marxism ca religie politică. A studiat în Germania în anii ascensiunii nazismului și a putut constata pe viu relația dintre ideologie și teroare care, în viziunea sa, dar și în aceea a Hannei Arendt, se află în inima proiectului totalitar.

Totalitarismul nu este neapărat opusul democrației, folosește instrumentele democratice spre a-și lărgi baza de masă, dar în mod cert este antiteza valorilor liberale, a pluralismului. Tocmai de acea a putut formula filosoful politic Jacob L. Talmon conceptul de democrație totalitară, deci o dictatură întemeiată pe entuziasm de masă. L-am aplicat în primăvara anului 1990, într-un eseu apărut în "România Literară", spre a explica atracția exercitată de ideologia și practicile FSN-ului asupra a milioane de oameni. Evident că este vorba de o democrație mistificată și desfigurată, deci nici vorbă de suveranitate reală a poporului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată disponibilitatea maselor pentru tiraniile carismatice. În jurnalul său ținut în anii ciumei naziste, filologul evreu german Victor Klemperer, specialist în iluminismul francez, are un pasaj în care afirmă, anticipându-l de fapt pe Talmon, că secretul triumfului nazist se află în exacerbarea tezei lui Jean-Jacques Rousseau despre ceea ce acesta numea la volonté générale.

Cum ajung intelectuali erudiți și rafinați să cadă victima discursului totalitar? Cum a putut, de pildă, un Georg Lukács, cel atât de prețuit în tinerețe de către Max Weber, să rămână până la sfârșitul vieții, fidel unui crez liberticid? Cum ajunge neo-marxistul Ernesto Laclau să îmbratiseze dichotomia exlusivistă "prieten-dușman" celebrată de filosoful politic Carl Schmitt, doctrinarul juridic al celui de-al Treilea Reich, de fapt, un manicheism de sorginte leninistă? Nu în anii 60, ci mai târziu, în anii 80. În ultimii ani de viață, Laclau a scris cu admirație despre președinta peronistă a Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner. La fel, cum explicam itinerariul unui membru al Școlii de la Budapesta (cercul de gânditori neo-marxiști format în jurul bătrânului Lukács) precum István Meszaros devenit unul dintre favoriții ideologici ai lui Hugo Chavez? Mai nou, cunosc cel puțin un caz de gânditor politic vestic care a încercat să prezinte regimul Gaddafi drept unul democratic. Fiul lui Gaddafi, Sayed, a scris chiar o teză de doctorat la London School of Economics despre "societatea civilă globală". Urma să apară la Oxford Univerity Press, în doua volume. Contractul a fost anulat în urma implicării doctorului în științe politice în masacrele din Libia.

Un democrat sincer nu poate să nu constate care sunt resursele și efectele veritabile ale totalitarismului. Să luam de pildă cazul lui Thomas Mann pentru care nu exista dubiu că era vorba, în cazul național-socialismului, de resurecția unui colectivism primordialist, a unui conglomerat mitologic mult timp refulat și negat, dar care continuase să pulseze sub pojghița prea puțin rezistentă a civilizației burgheze. Să recitim discuțiile dintre Settembrini și Naphta din Muntele vrăjit--vom regăsi acolo întreaga problematică intelectuală și morală a veacului al XX-lea. De altfel, prototipul lui Naphta, evident transfigurat, sublimat, reconstruit literar, a fost chiar cel care, înainte de convertirea la marxism, în 1918, s-a numit Georg von Lukács. Democratul liberal se mefiază de situațiile gregare, de defilările în masă, de "marșuri, ode și simboluri vagi", spre a-l cita pe Mihail Sebastian din Cum am devenit huligan, una din cărțile într-adevăr importante ale respingerii ispitei totalitare.

Totalitarismul, comunist și nazist, este un tip de regim situat la antipodul tradiției raționaliste și umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia, ci, mai important, era să modifice condiția umană. Niciun sacrificiu nu era prea costisitor pentru a atinge acest scop. Argumentul era, pentru acei true believers despre care a scris Eric Hoffer, că nu se poate face omletă fără să spargi ouă. Panait Istrati a fost poate primul care a replicat acestui sofism că s-au văzut mii și mii de ouă sparte, dar nimeni n-a gustat încă omleta. Istrati a scris în anii 20. Mai târziu, filosoful liberal Isaiah Berlin a reluat acest trist adagiu, spunând, pe bună dreptate, că era vorba de milioane de vieți distruse. Printre cei dintâi care au denunțat natura criminală a bolșevismului numindu-l chiar cu acest termen, totalitarism, au fost social-democrații reformiști, între care inamicii lui Lenin din mișcarea socialistă rusă, menșevicii. La fel, eserul de stânga, Isaak Steinberg. S-a tradus în româneste superba carte a profesorului André Liebich despre exilul menșevicilor și analizele lor asupra dictaturii din Rusia sovietică. Era vorba de ceea ce istoricul Martin Malia a numit, preluând un concept al lui Abdurahman Avtorhanov, partocrație ideocratică. Pe platforma "Contributors" politologul Marius Stan a scris un remarcabil articol despre Malia. Mă grăbesc să spun și aici ce-am mai scris și spus de-a lungul anilor: este nevoie de cultură sovietologică pentru a înțelege ce-a reprezentat experimentul de tip sovietic în oricare din ipostazele sale.

XS
SM
MD
LG