Linkuri accesibilitate

Aşadar, pe 30 noiembrie în Republica Moldova au avut alegerile parlamentare; odată cu validarea rezultatelor, guvernul Iurie Leancă şi-a dat demisia, urmând să asigure funcţionarea instituţiilor statului până la investirea unui nou cabinet. Decembrie, ianuarie, prima decadă a lui februarie – ce greu se pune de-o coaliţie, de unde imediat după alegeri cei trei lideri ai partidelor ce-şi zic pro-europene vorbeau la unison despre asumarea parcursului european etc., etc. Încă nu reuşise lumea să-şi revină din şocul nopţii de numărat voturile – când socialiştii lui Igor Dodon & comuniştii lui Vladimir Voronin păreau să schimbe culoarea semaforului din verde în roşu –, că primele disensiuni s-au şi făcut auzite, astfel că Bruxelles a trebuit să convoace bravul trio în regim de urgenţă la o întâlnire în sala de protocol a aeroportului din Cişinău (adio, beciurile de la Cricova!), spre a pune ţara la cale. Care ţară, votând PLDM, PD & PL, era în drept să se aştepte la o coaliţie de guvernare reflectând opţiunile electoratului…

Deci, decembrie…

Iarmarocul deşertăciunii, ianuarie…

Febră pe piaţa valutară, februarie…

Niciodată clasa noastră politică nu s-a urcat pe-un cuptor mai călduţ, alias sediul nou al Parlamentului, lăsând o ţară în frigul iernii mai disperată chiar decât în primăvara lui 2009....

O brumă de guvern interimar, înfruntând o iarnă deloc interimară, chit că nu-i atât de grea, cel puţin din pdv meteorologic, pe cât se anunţa în prima decadă a anului 2015. Niciodată clasa noastră politică nu s-a urcat pe-un cuptor mai călduţ, alias sediul nou al Parlamentului, lăsând o ţară în frigul iernii mai disperată chiar decât în primăvara lui 2009. O primăvară furată, pe durata ultimilor cinci ani, cum ar veni, de unde se anunţa înnoitoare…

* * * * * * *

Ţin minte şi astăzi senzaţia, nemaiîntâlnită până atunci, prilejuită de lectura Memorii-lor lui Mircea Eliade, Humanitas, 1991 (ediţie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca), prin care mi se revela o adevărată Atlantidă – atât de bine aşezata lume interbelică şi tot (dezastrul) ce a urmat după. Şi cutremurătoarele rânduri de la pagina 91 a volumului II, pe post de memento mori, dacă nu cumva… memento vivere: „După Conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţită în două mari zone de influenţă, ştiam că soarta noastră era pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui multe generaţii”. Orice aş fi făcut de-atunci încoace, am încercat să răspund – fără a mai sonoriza-o – la această întrebare, chit că-s rezistent la frig. Ca şi cum, peste cele patru anotimpuri „canonice”, iernatul devenea sportul nostru naţional de zi cu zi, proba noastră olimpică.

* * * * * * *

Revenind la oile noastre, ale anului (căprii? oii? – ar trebui să se decidă odată şi odată astrologii, căci una face, şi alta trage!) 2015, frică mi-i că după interimatul iernii – care expiră, conform preşedintelui Curţii Constituţionale, Victor Puşcaş, pe 10 martie! – vine o primăvară neagră, numai bună de scos pe imaş oiţele lui Păcală. Care oiţe? Alea despre care bravul păstor mioritic recunoaşte franc ca la recensământ: „Negre n-am nici una, iar albe şi mai puţine”.

XS
SM
MD
LG