Linkuri accesibilitate

Îmi cântăresc atent cuvintele și o spun cu toata responsabilitatea: cartea istoricului Ștefan Bosomitu este o contribuție esențială la ințelegerea a ceea ce numesc tragicomedia comunismului românesc, acea aventură istorică de pe urma căreia au ramas in urma atâtea destine siluite, speranțe nimicite și iluzii sfărâmate. Miron Constantinescu (1917-1974), militant de seamă al PCdr, apoi al PCR, PMR si din nou PCR, a fost un intelectual. Nu unul improvizat, pe puncte, cum se spunea odinioară, ci un autentic sociolog. Nu a scris cărțile pe care și-ar fi visat, poate, să le scrie, dar a lăsat in urmă cateva studii și chiar câteva volume care merită citite atent. S-a format in școala monografică a lui Dimitrie Gusti, a citit literatura sociologică a epocii interbelice in chip profund, a cunoscut marxismul cum niciun alt comunist român, cu excepția unor Lucrețiu Patrascanu si Tudor Bugnariu, nu il vor fi cunoscut. L-a citit pe tânărul Lukacs, era la curent cu dilemele marxismului occidental. Si totusi, cum demonstrează Stefan Bosomitu, si-a interzis indoielile, a pus in paranteză autonomia spiritului, a devenit un soldat al Cauzei, un true believer, spre relua termenul lui Eric Hoffer.

De ce-ul pariului lui Miron Constantinescu este subiectul acestei captivante biografii, una care nu recurge la pamflet pentru a trata ideile, ci, dimpotrivă, le plasează in contexte si cadre comprehensive, le conectează in chip dinamic, le surprinde neliniștea, motivațiile, dar mai cu seama consecințele. Ideile in care a crezut Miron Constantinescu nu au fost unele inocente, ci, in consens cu o faimoasa teză a tânarului Marx, ele erau menite să transforme lumea. Pentru cel care face subiectul acestei biografii, angajamentul revoluționar era unul total, ținea de insăși condiția sa existențială. La stânga radicală, Miron Constantinescu a fost ceea ce au fost intelectualii mistic-revolutionari, fascizanții, la cealaltă extremă a spectrului politic si doctrinar. De aici, probabil, adversitatea sa neimpăcată fata de un Mircea Eliade sau un Traian Herseni. S-a inselat amarnic adoptand acest crez totalitar. Spre a relua sintagma lui Sorin Lavric despre Constantin Noica, s-a indrăcit. Aici e marea problemă a intelectualilor revoluționari in veacul al XX-lea: disponibilitatea pentru invitațiile Diavolului in Istorie.

Miron Constantinescu a fost amic cu tatăl meu. Prieten a fost insă cu Cristina Luca-Boico, sora mamei mele. L-au vegheat impreună pe muribundul, iluminatul ascetic Alexandru Sahia. S-au revăzut dupa razboi, au discutat multe lucruri, chiar si cand Cristina fusese mazilită ca parte a "grupului de femei" din jurul Anei Pauker. Dar cele mai importante conversații le-au purtat după 1965, cand amândoi scăpaseră de frica prigoanei lui Gheorghiu-Dej. Miron a invitat-o pe Cristina intr-o seară la el acasă. Locuia intr-una din vilele de lânga Arcul de Triumf. Au vorbit până dimineața despre tinerețea lor, despre Lucien Goldmann, prima dragoste a Cristinei, prietenul apropiat al lui Miron din anii facultății, sociologul marxist revizionist care a reușit o sinteză unică intre Pascal, tânărul Marx si tânărul Lukacs. Au vorbit, atunci si cu alte prilejuri, despre soarta lui Patrascanu de care fuseseră amandoi apropiați. Miron a purtat toata viața o rană in suflet, a regretat amarnic faptul că votase, asemeni tuturor membrilor Biroului Politic al lui Dej, in aprilie 1954, pentru executarea celui care fusese primul ministru comunist al justitiei, ca trădător si spion.

In 1956, cum persuasiv demonstreaza Stefan Bosomitu, Miron Constantinescu a incercat să formuleze liniile de forță ale unui hrusciovism à la roumaine. Pentru el, Congresul al XX-lea al PCUS si "Raportul Secret" au fost un veritabil șoc. Nu a acceptat raționalizările lui Gheorghiu-Dej, a criticat Securitatea si pe liderul partidului. A plătit pentru aceste gesturi iconoclaste in iunie 1957, cand a fost acuzat de fracționism, si, mai ales, in noiembrie-decembrie 1961, cand o Plenară lărgită a CC al PMR, regizată de Dej, Ceaușescu si Răutu, a facut din el si din alti ilegalisti țapii ispăsitori pentru crimele perioadei inițiale a stalinismului din Romania. A revenit in Olimpul puterii dupa moartea lui Dej, l-a sustinut pe Ceaușescu văzând in acesta pe campionul unei intârziate destalinizări. A devenit secretar al CC al PCR, dar n-a mai ajuns membru plin al conducerii supreme. Până la moarte, a fost doar membru supleant al Comitetului Executiv. Pentru acest personaj cu un orgoliu exacerbat, era vorba de incă o mare jignire in lunga serie de umiliri trăite in elita comunistă din România. La care s-au adăugat tragedii teribile in viața personală, lucruri despre care Stefan Bosomitu scrie cu justificată discretie. Să spun doar ca am fost amic cu fiul sau Horia, născut ca si mine in 1951, mort intr-un accident in Bucegi pe vremea cand era student la fizică, la inceputul anilor 70.

L-am avut profesor, cum profesor l-au avut și atația din cei care au studiat sociologia in anii 70, de la Dumitru Sandu, Maria Voinea, Răsvan Lalu, Nicolae Gheorghe, Corneliu Vadim Tudor și Vasile Secăreș la Dorel Abraham, Liviu Turcu, Radu Ioanid, Andrei Mușetescu, Mihai Milca, Ilie Bădescu și Ion Ungureanu. Era masiv, monumental si solemn. Cursul de sociologie generală era banal ca idei, impresionant ca spectacol. Miron Constantinescu apărea acompaniat de o curte de asistenți. Cel mai inteligent era Aculin Cazacu. Se inconjurase de admiratori, unii sinceri, altii doar oportunisti. Intre cei sinceri, cred, se număra Nicolae S. Dumitru, profesor de materialism istoric la Institutul de Construcții, dupa căderea regimului unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Ion Iliescu in conducerea FSN. Alti colaboratori apropiati au fost Pavel Apostol (filosof si, stim acum, delator), Stefan Costea (birocrat al stiintelor sociale, alt delator), Mihail Cernea (veritabil sociolog, rămas in Occident in vara anului 1974). Pavel Apostol a turnat cu zel in acei ani, reiese limpede din dosarele de securitate ale lui Tudor Bugnariu. Ar fi interesant de aflat daca dădea rapoarte similare si despre Miron Constantinescu.

Reintors in centrul puterii grație lui Nicolae Ceaușescu, a actionat pentru restabilirea demnității profesionale a sociologiei. L-a susținut cât a putut pe marele sociolog H. H. Stahl, pe care il admira ca marxist, ca intelectual, ca om. Miron Constantinescu nu a știut, nu a putut și poate că nici nu a vrut să devină un Milovan Djilas al României. Nu era făcut din acea plămadă din care se nasc ereticii. A fost un activist devotat care, in circumstanțele date de loc si de timp, a incercat, in era hrusciovistă, o liberalizare internă. A eșuat, s-a repliat, a cedat. Avem in cartea lui Stefan Bosomitu un tezaur de informații, atent, circumspect si pertinent analizate, pe baza cărora putem ințelege cum un intelectual sofisticat a putut participa la orgiile propagandistice ale eternului stalinism românesc.

Textul de mai sus este prefața mea la biografia lui Miron Constantinescu de Ștefan Bosomitu, cercetător în cadrul IICCMER, apărută in colecția „Istorie Contemporană", coodonată de Cristian Vasile și de mine, la editura Humanitas.

XS
SM
MD
LG