Linkuri accesibilitate

Există un mit politic al Ialtei conform căruia, în februarie 1945, ar fi avut loc o mare trădare a Estului de către Vest. Spun că este un mit politic pentru că se întemeiază mai mult pe percepții discutabile și mai puțin pe evidențe documentare incontestabile. În fapt, în acel moment, Armata Roșie se afla de-acum în România și Polonia, mișcările comuniste din aceste țări erau angajate într-o luptă acerbă pentru capturarea puterii. În Bulgaria, regimul dictatorial organizase de-acum represiuni sângeroase. Mitologia antifascistă era din plin utilizată pentru delegitimarea partidelor democratice. În conversațiile de la Moscova cu Milovan Djilas, Stalin spusese clar că acel război nu era unul obișnuit, mai exact, că oricine ajunge primul cu armata sa într-o țară va impune acolo un regim politic care să-i fie favorabil. În Iugoslavia, independent de Ialta, Tito era de-acum la putere, în fapt fără o intervenție sovietică decisivă.

Occidentul era de-acum predispus la concesii, dovadă acordul procentelor, din 1944, dintre Stalin și Churchill, ale cărui urmări pentru România și Grecia au durat vreme de decenii, cu consecințele știute. La fel, pentru Polonia și Ungaria. Dar e bine să reamintim că pentru Churchill, și cu atât mai puțin pentru Roosevelt, ostil însăși ideii de „sfere de influență", acel acord nu însemna acceptarea unei sovietizări, deci satelizări totale, a statelor implicate. Se putea imagina într-o Europă eliberată și o strategie de tipul numit mai târziu „finlandizare”. Dar buna credință vestică se întâlnea cu nemărginitul cinism stalinist. Avem acum o întreagă literatură care explorează metodele utilizate de Stalin și oamenii săi pentru ceea ce au numit „cucerirea puterii". Să amintesc aici cărțile recente ale unor Robert Gellately și Anne Applebaum.

Comuniștii au cultivat ceea ce istoricul Alfred Rieber a numit „iluzia democrației populare". Unii poate au crezut în „căile originale spre socialism", de pildă Władysław Gomułka, în Polonia, și Lucrețiu Pătrășcanu în România. Dar nu acesta era scopul lui Stalin, ci întemeierea unor regimuri care să reproducă fidel modelul sovietic. Toate stenogramele convorbirilor dintre tiranul de la Kremlin și cei care aveau să devină micii Stalini din Europa de Est și Centrală (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Mátyás Rákosi, Klement Gottwald, Bołeslaw Bierut) dovedesc că era vorba de o viziune cât se poate de articulată, de un plan sistematic, deci nu de improvizații și răspunsuri grăbite la presupuse „provocări vestice".

Partidele democratice din Europa de Est au înțeles limitele spațiului de manevră vestic, erau conștiente de superioritatea militară sovietică în regiune. Dacă citim declarațiile unui Iuliu Maniu din acea perioadă, scrierile politice ale unor Mihail Fărcășanu și N. Carandino, vedem că nu era câtuși de puțin un mister ce doresc sovieticii și cum vor acționa agenții lor. Dar, în datele concrete de atunci, prietenii democrației au încercat să salveze ceea ce mai putea fi salvat, adică micile oaze de pluralism.

Ialta a fost ultima conferință la vârf la care au participat cei doi mari din Vest (FDR si Churchill). A urmat Potsdamul, apoi Războiul Rece în toată amploarea sa, crescând ca intensitate de la o zi la alta. Promisiunile sovietice la Ialta s-au dovedit minciuni absolute. Pe 6 martie 1945, la București, prin dictat sovietic, era impus guvernul de largă concentrare colaboraționistă condus de „tovarășul de drum" Petru Groza. Teroarea roșie era exercitată de-acum fățiș, cenzura funcționa draconic. Se alcătuiau liste negre. Ziarul „Scînteia" declanșa campaniile urii împotriva partidelor istorice. Nu erau cruțați nici liderii social-democrați care refuzau să îngenuncheze, în primul rând Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca și Ion Flueraș. Regele Mihai a încercat la rândul său să se opună samavolniciei comuniste, iar acțiunile sale merită respectul nostru.

În concluzie, putem spune că la Ialta s-a vădit că pentru Stalin compromisul înseamnă cu totul altceva decât pentru politicienii democratici. Scopul său nu era un aranjament convenabil ambelor părți, ci triumful total prin colonizarea teritoriilor pe care reușise să le controleze militar. Tot așa cum, peste ani, pentru Brejnev, Gierek și Ceaușescu, politica numită de „destindere" era de fapt o oportunitate de a submina ideologic Occidentul. Este ceea ce probează istoricul polonez Paweł Machcewicz, profesor in cadrul Institutului de Studii Politice de la Varșovia si directorul Muzeului celui de-al II-lea Război Mondial care va fi inaugurat in decembrie 2015 la Gdansk, în cartea sa despre războiul Poloniei comuniste împotriva postului de radio Europa Liberă, apărută zilele acestea la Stanford University Press în colaborare cu Woodrow Wilson Center Press. Spre a relua titlul unei remarcabile cărți de Ágnes Heller si Ferenc Fehér, istoria Europei de Est intre 1945 si 1989 a fost un drum plin de obstacole, de iluzii si deziluzii, de avânturi eroice si represiuni brutale, de la Ialta la glasnost. Sau, cu cuvintele lui François Mitterrand, tot ce ne scoate din sistemul Ialta, este benefic (Tout ce qui permettra de sortir de Ialta sera bon).

XS
SM
MD
LG