Linkuri accesibilitate

Fantasmele salvării: Destinul radicalismului de stânga din Grecia (și nu numai de-acolo)


Victoria alianței Syriza în alegerile din Grecia readuce la ordinea zilei chestiunea radicalismului de stânga, ori a stângismului contemporan. Este de notat că Alexis Tsipras pare înclinat spre o coaliție anti-austeritate cu un partid de centru-dreapta, descris de „New York Times” drept unul fringe. O coaliție pe care unii o numesc chalk-and-cheese. Timp în care, PC din Grecia (KKE-Kappa Kappa Epsilon) nu susține pozițiile Syriza și își urmează propriul său drum, cu circa 5,47 % din voturi. Ironie maximă, s-ar putea să vedem cum un partid de extremă stânga devine criticul unui guvern dominat de extrema stângă. Cine spune că nu pot exista mai multe extreme stângi într-o țară se înșeală. Luptele intestine și rivalitățile ireconciliabile au pecetluit soarta stângii dintotdeauna. Se uită, adeseori, cât de influent rămâne acest partid în sindicatele elene. Secretarul general al PCG, Dimitris Koutsoumpas, vorbeste de-acum despre „falsa speranță” simbolizată de Syriza

Syriza este o formațiune eterogenă, o entitate compusă din numeroase sub-entități, câtă vreme KKE este un partid leninist, cu tot ceea ce implică această identitate politică: cultul teoriei și al organizației revoluționare, disciplina de oțel, centralismul necondiționat, anti-capitalismul, anti-liberalismul, anti-americanismul și anti-intelectualismul. KKE l-a sprijnit cu entuziasm pe ultra-naționalistul Slobodan Milošević, a propus trimiterea de voluntari dupa modelul Brigăzilor Internaționale din Spania. E greu de anticipat ce va urma actualei euforii care îmi amintește de aceea din Franța după victoria lui François Mitterrand în primăvara anului 1981.

Declarații precum aceea a expertului economic din Syriza, Yiannis Millios, după care prin votul de duminică „poporul și-a luat soarta în propriile mâini” sunt, evident, ecoul unei propagande sterile și desuete. Datoriile externe există, nevoia de credite internaționale este presantă, nu văd cum Syriza va putea să ignore contextul financiar global.

Pentru moment, reiau aici un articol despre comunismul elen. Îl consider relevant dacă vrem să înțelegem metamorfozele radicalismului de stânga în lumea de azi. În ce mă privește, m-aș feri să consider alegerile din Grecia drept începutul unei noi revoluții europene. Avem de-a face, mi-e teamă, cu o nouă ipostază a ceea ce numesc fantasmele salvării. Stângismul nu se reduce la una sau mai multe practici politice, ci este, mai ales, ceea ce sociologul politic Zevedei Barbu a numit a frame of mind, un cadru mental…

Populismul, fie el de stânga ori de dreapta (adeseori se confundă intre ele), fie el al lui Juan Domingo Peron, Hugo Chavez, Evo Morales, Alexis Tsipras, Pablo Iglesias ori al lui Marine LePen, nu a rezolvat niciodată realele probleme economice si sociale. Le-a ocultat, le-a manipulat, dar nu le-a soluționat. Iar radicalismul, din nou, fie el de stânga ori de dreapta, a dus, nu de puține ori, la ruina instituțiilor democratice, singurele care pot proteja libertățile civice. Cu alte cuvinte, Grecia, Spania, Italia, România, au nevoie de responsabilitate, de moderație, de salvarea centrului, nu de noi aventuri radicale. Stilul politic exuberant si romantismul anti-capitalist pot fi seducătoare, ii pot face pe apostolii neo-leninismului și pe discipolii lor să creadă că trăiesc mult-așteptatul chiliasm, extazul lui l’événement, dar nu sunt un substitut pentru ceea ce se cheamă l’esprit de sérieux.

Intrigi, crime, răni deschise: Comunismul grec și tenebrele staliniste

„Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete în dulap. Istoria acestei formațiuni, ca și acțiunile sale prezente, vorbesc despre un atașament nedezmințit față de miturile staliniste. Nu știu vreun alt partid care să se manifeste mai virulent împotriva globalizării, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pieței libere. În condițiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fără limite, al refuzului demagogic de a plăti datoriile și al acceptării condițiilor FMI. Retorica sa belicos-inflamatorie rămâne îndatorată celor mai penibile clișee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cât de anacronic, pe atât de contraproductiv. Originile acestor mentalități se află în cultura politică a acestui partid, în sectarismul său visceral, în anti-intelectualismul frenetic și în autoritarismul niciodată abandonat. PCG și-a folosit influența mediatică și din mediile academice stângiste pentru a împiedica analizele demistificatoare privind rolul său în anii Războiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricărei opoziții, atât în țară, cât și în exil. Nu trebuie prea multă imaginație pentru a ști ce s-ar fi întâmplat în Grecia dacă, în 1949, comuniștii reușeau să ajungă la putere. Lagărele de concentrare funcționau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decât al celorlalți staliniști est-europeni.

O carte recentă („Mărturisiri dintr-o călătorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal în Grecia, a răscolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub șapte peceți. Născută în 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a încetat din viață în 2009. A fost, cum se spunea în mediile comuniste, tovarășa de viață a unuia dintre cei mai celebrați martiri ai stângii elene și internaționale, militantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzația de trădare de patrie, în martie 1952. Picasso l-a nemurit în faimosul portret al omului cu garoafă, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria în care locuiau refugiați greci i-a purtat numele, asemeni unei străzi centrale din București.

În „Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postumă a celei care a fost de facto văduva lui Beloyannis, o declarație zguduitoare de ruptură cu familia politică a comunismului grec și cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui împușcat acum aproape șase decenii. Reacțiile furibunde ale stângii comuniste la adresa cărții demonstrează că la atâția ani de la sângerosul război fratricid pasiunile rămân nedomolite, iar adevărul continuă să se afle sub asediu. În procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost și ea condamnată la moarte, dar sentința a fost comutată întrucât era mama unui copil de numai șapte luni. Au urmat ani lungi de închisoare și deportare în lagărele de pe insule. În chip ironic, singurul judecător din Tribunalul Militar care a votat împotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tânărul ofițer Gheorghios Papadopoulos, cel care, în 1967, avea să devină liderul juntei de la Atena.

Peste ani, aveam să citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viața dictatorului grec, despre dragostea nevrotică dintre ziarista italiană și acel veșnic revoltat, un strigăt împotriva oricărui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era în ultima fază a bolii ce avea să o răpună curând, o combatantă fragilă, devenise ținta celor care cândva nu conteneau să o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profeții corectitudinii politice, fusese excomunicată, blamată pentru „rasism” și „extremism”. Era acuzată că se „vânduse” lui Berlusconi, că trădase idealurile Rezistenței antifasciste în care luptase cândva ea însăși. Primea obscene telefoane nocturne, amenințări repugnante, numai pentru că îndrăznise să spună ce crede…

Știam încă din adolescență multe despre cultura politică a comunismului grec, m-a interesat din rațiuni intelectuale și personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistenței din Grecia de André Kedros (scriitor de stânga, legat de avangardă, născut în România cu numele Virgil Solomonidis). Când aveam 19 ani am citit ediția franceză, apărută la Éditions de Minuit, a acelei cărți blestemate a marxismului, „Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukács. Prefața era scrisă de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile cărți despre „Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxiștilor eretici greci de către oamenii Moscovei. Ascultasem de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis în interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cântece de același Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, „Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”…

În clasa a zecea, cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec, mort într-un straniu accident de automobil în noiembrie 1967 (astăzi H. A. este europarlamentar reprezentând PCG). Trupul său fusese expus în clădirea Ateneului Tineretului, unde se află acum ICR (cu puțină vreme înainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost înmormântat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finanțe în fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

http://stiri.rol.ro/senatul-evz-comunism-dupa-comunism-30331.html

Știam casa de pe strada Pictor Negulici în care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis și în care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Puțin mai încolo, după ce traversai strada Amiral Bălescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunoștea bine cu Elena Pătrășcanu, văduva liderului comunist ucis în 1954, recăsătorită cu regizorul grec Yiannis Veakis. Sora tatălui meu era prietenă cu doctorița Sanda Alevras, soția unuia dintre kapetanii din prima fază a Războiului Civil.

În ianuarie 1968, din rațiuni personale, mi-a fost dat să aflu despre luptele de stradă dintre cele două facțiuni ale PCG (pro-moscoviții și „eurocomuniștii”) pentru controlul asupra postului de radio „Vocea adevărului” care emitea de pe Bulevardul „1 Mai”, dintr-o clădire din apropierea actualului Muzeu al Țăranului Român, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea și radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. În 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis și cea condusă de Partsalidis, Zisis Zografos și Panayotis (Panos) Dimitriou. Primii acceptau dominația Centrului moscovit, cea de-a doua facțiune, PC din Grecia (interior), sprijinită de mulți comuniști aflați atunci în închisori, revendica destalinizarea partidului și susținea ieșirea din paradigma bolșevică.

Cum Ceaușescu îi susținea pe „interioriști”, postul de radio al PCG s-a mutat de la București la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. În 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenți doar exponenții liniei eurocomuniste (Haralambos Drakopoulos și Antonis Brillakis). În anii ’50, instructorul CC al PMR însărcinat cu relațiile cu emigrațiile iugoslavă (cominformistă) și greacă a fost Pavel Câmpeanu. Nu știu să fi lăsat memorii legate de acele obscure împrejurări. Pe linia Gospodăriei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. După înfrângerea comuniștilor în Războiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fără părinții lor, practic răpiți, în „democrațiile populare”, în special în România, Ungaria și Cehoslovacia. La Florica, în fostul conac al Brătienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele încă prea puțin cunoscute ale Războiului Rece (menționez aici cartea lui Nicholas Gage, „Eleni”, și filmul cu același nume).

Între 1966 și 1968, în apartamentul de deasupra noastră, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numărul 31, au locuit Kostas și Maria Kollyannis. După Congresul al XX-lea al PCUS, Kostas Kollyannis i-a luat locul, alături de Apostolos Grozos, lui Zahariadis în fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfășurat la București, mai exact la Snagov, în martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prăbușirea celui aclamat cândva drept „Stalinul Greciei” (Zahariadis avea să moară, asemeni lui Matyas Rakosi, în exil în URSS). În anii ’70, ultra-dogmaticul Kollyannis a fost înlăturat din vârful PCG, succesorul său a fost Harilaos Florakis, el însuși fost comandant în cadrul EAM, armata comunistă. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixațiile dogmatice.

Am descoperit similitudini șocante cu experiența comunismului românesc, inclusiv dimensiunea bizantinismului, permanența intrigilor la vârf, obsesia fracționismului și atitudinea evlavioasă în raport cu Stalin și URSS. Am aflat despre prezența la București, în anii ’50, a întregii conduceri din exterior a PCG, inclusiv a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. În acea perioadă, Zahariadis împreună cu acoliții săi, sprijiniți direct de Securitatea românească și de Secția Internațională a PMR (condusă de Ghizela Vass) au organizat prigoana împotriva unor militanți acuzați de titoism și alte asemenea pseudo-crime. Între aceștia, redactorul-șef al ziarului PCG „Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat în pivnița casei în care locuia Zahariadis pe strada Grădina Bordei, întemnițat și lichidat de Securitate în România), Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscută femeie din conducerea stângii elene, soția lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis și câți alții. Băieții lui Roussos au mers la Liceul „Caragiale” din București.

Adevărul istoric este că PCG a urmărit să întemeieze o „democrație populară”, deci un sistem totalitar de tip est-european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotanții lui Zahariadis, se mândrea într-un raport trimis la Moscova că în a doua fază a Războiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanți troțkiști au fost executați de poliția secretă comunistă (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzați de „subversiune contra-revoluționară” despre care a scris Orwell în „Omagiu Cataloniei”, era pus în practică acum în Balcani. Teroarea era considerată o armă justificată împotriva „reacțiunii monarho-fasciste”, a „agenților” și „sabotorilor”. Printre victime se numărau toți cei care îndrăzneau să pună sub semnul întrebării strategia grupului Zahariadis, de la șeful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratică Greacă).

Am citit cu fascinație, prin anii ’70, exemplarul „numai pentru uz intern” al traducerii românești a cărții lui Dominique Eudes, „Les Kapetanios” (mi-a împrumutat-o colega mea, Nadia Badrus). Îmi amintesc prefața scrisă de unul dintre cei mai inteligenți politologi neo-marxiști din acei ani, el însuși exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. În acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atrăgea atenția asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revoluționară „de jos” și maniacalul control exercitat de aparatul stalinist, dintre gherilele lui Velouchiotis și Markos, pe de-o parte, și instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte și oraș ca epicentre ale acțiunii, etc. Ca și în Spania Războiului Civil, ca și în America Latină în anii ’60 și ’70, nu era vorba doar de rivalități personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revoluției.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminentă familie intelectuală, a studiat filosofia, a luptat în rezistența anti-nazistă și apoi în Războiul Civil (de fapt în cele două războaie civile). Cartea de amintiri se ocupă de două subiecte esențiale, pe lângă tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. În primul rând, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trăsătură împărtășită cu acela din România). Apoi, Elli Pappas îl acuza pe Zahariadis că l-a trimis deliberat pe Beloyannis să moară pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern întâlnit și în alte partide comuniste, inclusiv în cele din Spania și Portugalia, ca să nu mai vorbesc despre relațiile stranii dintre Castro și Che Guevara care ar putea explica susținerea de către Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperată nevoie după înfrângerea dezastruoasă din 1949. Mai mult chiar, deși sanctificat, Beloyannis era și țapul ispășitor pentru politica ineptă a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas își amintea de cuvintele îndurerate și amare ale lui Beloyannis: „Și când te gândești că vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se știe, linia partidului este întotdeauna „justă”, doar indivizii pot comite erori, acțiuni pentru care trebuie să plătească, la nevoie cu viața. Cea mai importantă lecție a cărții lui Elli Pappas, consonantă cu „Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legată de efectele funeste ale psihologiei de sectă în care devotamentul „perinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.

Militanții au fost educați să îndeplinească orbește poruncile „statului major al revoluției”. Chiar în închisori domnea aceeași disciplină morbidă, aceeași supunere fără murmur a minorității față de majoritate, a activiștilor de la bază în raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, soția lui Zahariadis a revenit la numele de fată; soția unui cadru denunțat ca revizionist, dar reabilitat, și-a reluat numele de căsătorie. Idealismul mult trâmbițat de propaganda comunistă ascundea de fapt obediență și carierism, ambele justificate în numele unor presupuse scopuri superioare, un adevăr gnostic știut doar de sacerdoții din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca și pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicația consta în religia seculară, în mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al speranțelor, încarnare a zorilor care cântă: „Tinerii la sfârșitul secolului douăzeci nu pot înțelege relația pe care o avea un comunist în anii ’40 cu Partidul. Era în chip limpede o relație metafizică. Părerea mea personală era că a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umană. Era o pedeapsă mai aspră decât condamnarea la moarte”.

Pappas a scris această carte ca avertisment pentru tânăra generație de comuniști din Grecia. Din păcate, cuvintele ei au fost și sunt ignorate. Încercând să îndeplinească îndemnul lui Beloyannis de a trăi pentru fiul lor și pentru a se răzbuna pe cei care i-au trădat, Elli Pappas a scris o carte esențială despre cosmosul mental și marasmul moral al stalinismului: „Un sistem complet și închis, idealist și metafizic, o formă ierarhică de organizare bazat pe societățile asiatice, teocratice, patriarhale și platonice”. PCG a denunțat cartea în termeni vitriolici încă înainte de apariție.

În „Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei comunismului grec, se întreba de ce n-a părăsit Elli Pappas partidul, chiar după ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a văzut că „ușa închisorii fusese de-acum deschisă și că tot ce avea de făcut era să o împingă ușor și să iasă”. Răspunsul Mariei Margaronis merită citat, pentru că este într-un fel legat de explicațiile unui Belu Zilber privind pariul său existențial comunist, susținerea acordată fără rezerve „monarhiei de drept dialectic”. Este vorba așadar de persistența trecutului și de acel „aliaj special de idealism, mister, solidaritate și supunere care a fost comunismul grec, forjat în timpul rezistenței față de un ocupant străin, întărit de experiența represiunii, conservat precum în chihlimbar de lunga absență a unui spațiu deschis pentru discuție politică”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cât se poate de pertinentă, aplicabilă și în discuțiile despre traumele post-dictatoriale din alte țări, inclusiv România: „Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”.

Nu voi osteni să o spun, tema adeziunii totale la mișcările revoluționare de masă este una dintre cele mai importante din psihologia politică modernă. Aceste pasiuni, raționalizate drept axiome științifice, se hrănesc din incertitudini și resentimente, din anxietăți și invidii istorice, dar și din instincte egalitariste și colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea forțelor liberalismului antitotalitar și continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gândire și pe dubla morală. Aici rezidă originea răului reprezentat de ceea ce gânditorul Kostas Papaïoannou numea „ideologia rece”, cea care a inspirat și a justificat totalitarismul de tip bolșevic.”

http://www.contributors.ro/global-europa/crime-vendete-tradari-comunismul-grec-si-tenebrele-staliniste/

De asemenea:

http://www.dw.de/posibilele-consecin%C5%A3e-ale-victoriei-st%C3%A2ngii-elene/a-18214885

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/greece/11368361/Greek-election-Syriza-expected-to-seize-victory-live.html

http://www.theguardian.com/world/2015/jan/26/spain-podemos-syriza-victory-greek-elections

http://www.tovima.gr/en/article/?aid=670708

http://www.contributors.ro/global-europa/a-fost-candva-prietenul-meu/

XS
SM
MD
LG