Linkuri accesibilitate

Publicațiile satirice


Faptul că unele din aceste reviste reușesc să trăiască doar din vânzări le asigură independența de orice influență politică.

Publicațiile parțial satirice au existat încă din Renaștere, fără a apărea cu regularitate, însă abia cu revista franceză „La Caricature”, lansată în 1830, s-a creat primul ziar de umor politic prin caricaturi și analize glumețe. „La Caricature” ataca monarhia și a avut de la început o poziție privilegiată și invidiată în alte părți,

In Anglia, moda s-a instaurat odată cu „Punch”, lansată în 1841. „Punch”, care a devenit o adevărată instituție, a existat intermitent până în 2002. Este revista care a creat termenul englezesc pentru caricatură sau desen de presă: cartoon.

„Punch” era de altfel un joc de cuvinte pe lovitură (punch) dar și cocktailul numit punch.

O revistă satirică fondată in Anglia in 1961, „Private Eye”, există încă și a fost o vreme rivala lui „Punch”, până la dispariția acesteia din urmă.

Trebuie să ne întoarcem însă tot in Franța, unde „Le Canard enchaîné” (Rața înlănțuită) a fost fondat în 1915, în urmă cu exact un secol, în timpul Primului Război Mondial. Atât de mare a fost și a rămas influența acestui săptămânal satiric, încât canard (rață) a rămas până astăzi un sinonim pentru ziar.

„Le Canard…” este modelul absolut al ziarului de satiră politică. Din rațiuni editoriale și grafice, și-a păstrat tână astăzi formatul desuet de acum un secol. Are doar opt pagini, cu un grafism anacronic. Jurnalismul de acolo, însă, este de cea mai înaltă calitate. Reportaje, analize politice și excelente analize economice. Cronici de film, cărți și teatru. Invitați externi cu opinii despre evenimente din actualitate, interviuri.

„Le Canard…” este foarte bine introdus în culisele puterii politice franceze, de toate tendințele, însă publică și excelinte analize de politică externă.

Și, desigur, ajungem la cel va rămâne multă vreme simbolul prin excelență al revistei satirice: „Charlie Hebdo”. E un ziar în tradiția libertății declanșată de primăvara franceză a anului 1968. A apărut mai întâi sub numele „Hara-Kiri”, printre fondatori aflându-se scriitorul și desenatorul, astăzi decedat, Cavanna, dar și artistul Roland Topor și câțiva din cei asasinați miercuri, precum Wolinski sau Cabu.

Revista a avut o istorie foarte agitată, fiind chiar interzisă în 1970, la moartea generalului de Gaulle, pentru o glumă de pe prima pagină despre răposatul președinte.

„Charlie Hebdo”, revista unde au fost masacrați jurnaliștii, nu rîdea exclusiv de islam, ci de toate religiile. Ba nici măcar nu rîdea de islam, ci de derivele instituționale, de corupție și ipocrizie, de extremismul fanaticilor din Irak sau Afganistan.

In egală măsură, „Charlie…” râdea de extremiștii evrei din Teritoriile Ocupate, după cum avea ca țintă frecventă creștinismul și instituțiile sale.

In 2006, „Charlie Hebdo” a publicat caricaturile cu Mahomed din ziarul danez „Jyllands-Posten”, cele care au stârnit proteste în toate țările musulmane. Dați în judecată de organizațiile musulmanilor din Franța, ziariștii de la „Charlie…” au câștigat procesul, în numele libertății de exprimare.

La fel ca „Le Canard…”, „Charlie Hebdo” publică doar desene și foarte rar o fotografie, nu conține publicitate și se finanțează exclusiv din vânzări.

Faptul că unele din aceste reviste reușesc să trăiască doar din vânzări le asigură independența de orice influență politică, independență absolut necesară pentru a face credibilă satira.

---------

Prima revistă moldovenească de satiră şi umor a apărut în 1957 - bine cunoscutul „Chipăruş”. Publicaţii similare existau în acea vreme în mai toate fostele republici sovietice, bunăoară revista ucraineană „Pereţ” sau cea rusească „Crocodil”. Din echipa redacţională a „Chipăruş”-ului făceau parte renumiți satirici, umorişti, scriitori, poeţi, pictori şi caricaturişti. Unul dintre ei, scriitorul Vladimir Beşleagă îşi aminteşte că în acea perioadă de „dezgheţ hruşciovian”, cum o numeşte el, cenzura nu funcţiona foarte drastic:

„Revista era, în perioada ceea, una din cele mai active, combative şi usturătoare. Şi noi ne puteam permite mai multe lucruri. Se făceau critici, articole, caricaturi, pamflete, fel de fel de chestii. Atunci cenzura mai slăbise şi revista a putut să apară pentru că era făcută în mod mai camuflat, mai literar, nu era direct.”

Vladimir Beşleagă spune că se putea ridiculiza aproape orice subiect, cu excepţia, desigur, a regimului sovietic, a sistemului în ansamblu:

„Sistemul în ansamblu sigur că nu se putea ridiculiza, se putea ridiculiza anumite defecte, scăpări, greşeli. Deci, se putea critica, de exemplu, că iată un director de şcoală a folosit materiale de construcţie nu pentru reparaţia şcolii, dar pentru reparaţia propriei case şi tot aşa.”

Minima libertate editorială de care se bucura revista Chipăruş nu a durat decât 2 ani. În 1959 după un număr „bombă”, cum îl descrie Vladimir Beşleagă, o bună parte a echipei redacţionale în frunte cu redactorul şef au fost concediaţi, iar în locul lor numite persoane care să promoveze neabătut linia ideologică a Partidului Comunist:

„Redactorul şef a plecat în concediu, iar noi am rămas de capul nostru. Am făcut un număr exploziv, bombă. Am băgat în numărul acela tot ce am ştiut şi am crezut noi - mai multe caricaturi, texte, pamflete cu critici la adresa guvernatorilor, la adresa porcăriilor care se făceau, pentru că era perioada de renaştere naţională care s-a produs după moartea lui Stalin. Numărul acela din august 1959 a servit drept un fel de dovadă că aici s-au încuibat nişte naţionalişti, nişte antisovietici.”

După declararea independenţei Republicii Moldova au existat mai multe tentative de a reanima „Chipăruş”-ul din perioada sovietică. Câteva revistele satirice şi de umor care au apărut, cum ar fi „Chipăruş plus” sau „Chipăruş de la Moldova” nu au rezistat decât câţiva ani. În prezent o asemenea revistă nu există. Satira şi umorul nu au dispărut însă din presă, ci apar separat, nu neapărat cu regularitate, sub formă de caricaturi, pamflete sau suplimente satirice în paginile unor ziare, în publicaţii electronice, dar şi în câteva emisiuni televizate. Iată cum explică scriitorul Vladimir Beşleagă de ce în prezent nu există nici o revistă de satiră şi umor:

„Presa scrisă este foarte costisitoare. Există, bunăoară, Uniunea Epigramiştilor, ăștia care publică pe ici pe acolo, care pot şi unde pot, dar revistă nu este. Acum totul poate fi satirizat, dar pentru asta trebuie parale. În afară de aceasta, atunci satira şi umorul era singura modalitate de a răbufni, de a te defula, cum se zice, că se mai permitea ceva. Acum poţi să spui liber orice îţi place. Acum totul s-a schimbat s-a televizat, s-a digitalizat.”

Deşi se spune că o caricatură sau un pamflet pot rezuma o situaţie politică sau socială mult mai bine decât bunăoară o analiză bine închegată, ultima pare să fie mai preferată de presa moldovenească.

Previous Next

XS
SM
MD
LG