Linkuri accesibilitate

În ţara cu un plagiator în fotoliul de prim-ministru, procurorul general propune o lege care să permită accesul la spaţiul virtual intim al tuturor duşmanilor de clasă, de partid şi de grup de interese.

Profitând de indignarea generală stârnită de atentatele de la Paris şi invocând necesitatea de a fi pregătiţi pentru orice, procurorul general a readus în discuţia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării proiectul de lege care ar permite interceptarea comunicaţiilor personale. Aşadar, în ţara cu un plagiator în fotoliul de prim-ministru, individ care ar trebui să fie chemat de procurori la bara tribunalului şi după barele puşcăriei, procurorul general, omul guvernului cum ar veni, propune o lege care să permită accesul la spaţiul virtual intim al tuturor duşmanilor de clasă, de partid şi de grup de interese. Şi pentru ca acest val de indignare, cu tot cu spumele lui, să fie înghiţit şi de cei cu stomacuri mai gingaşe, Serviciul Român de Informaţii a transmis că a identificat peste 90 de suspecţi de terorism în ultimii cinci ani. Nu se ştie dacă printre aceştia se află şi Omar Haysam sau prietenii săi care au părăsit ţara nestânjeniţi deşi erau urmăriţi de aceleaşi organe competente.

Chiar dacă Bucureştiul este în miezul acţiunii, participând cu trupe pe teatrele de război, şi a fost vizat de ameninţările unui şeic care vrea să extindă oferta de turism sinucigaş şi în zone low-cost ca Bulgaria sau în România, SRI menţine nivelul albastru precaut de alertă ceea ce ne plasează în oaza de linişte a altor 31 de ţări, singurele care se pot lăuda că sunt ferite de pericolul terorist. Cu toate acestea, procurorul general crede că ne aflăm în ochiul ciclonului. Este curios ca un antropolog şi ar vrea să ne cunoască mai bine felul de a fi, interesele, gusturile - fără să ne deranjeze. Vrea să ne vadă cum ne mişcăm şi interacţionăm în mediu natural, în ciuda faptului că acum câteva luni Curtea Constituţională s-a pronunţat împotriva acestei legi tocmai pentru că aducea prejudicii liberei manifestări a dreptului la comunicare.

Legea blocată recent de Curtea Constituţională fusese adoptată în 2012 şi, ca o consecinţă a ei, în doar doi ani, au fost culese probe (adică au fost ascultate telefoane, fotografiate personajele principale şi secundare la fapt de seară şi loc de taină, citite mailuri şi monitorizate computere, printre altele) în 12 mii de dosare. Dosare inutilizabile pe moment, de vreme ce legea a fost declarată neconstituţională. Totuşi la ceva au folosit miile de oră de ascultat şi triat informaţii. Din dosare s-au desprins ca, din întâmplare, sute de pagini de convorbiri telefonice care au ajuns în presă. Cititorii şi infractorii au putut urmări în timp real investigaţiile în cazul Bica, Microsoft sau EADS, de pildă. Mulţi dintre cei implicaţi au aflat din presă că sunt pe lista neagră a urmăriţilor şi şi-au schimbat radical telefoanele şi modul de viaţă: au redus orele de trafic pe calculator, preferând interacţiunea directă în localuri de fiţe la Balcic sau pe Riviera franceză, unde aparatura de filaj este bruiată de zgomotul berilor sau nu ajunge din cauză de diurnă.

Acum procurorii şi serviciile secrete aşteaptă ca legea să fie repusă pe agenda Parlamentului ca să nu se mai bucure doar ei şi câţiva jurnalişti de interceptări. Probabil că nu vor aştepta mult. Informaţiile de acest tip au fost folosite intens în timpul mandatelor lui Traian Băsescu care cita mereu din hârţoagele pe care le purta peste tot. Stabilea vinovăţii înainte chiar să se fi declanşat procesele şi dădea senzaţia că este şi procuror şi judecătorul de caz. Uneori nici nu erau informaţii publice, din dosarul de la tribunal, ci informaţii confidenţiale.

Prezent la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii, Klaus Iohannis a spus în câteva vorbe econoame cum vede el justiţia. Le-a spus că magistraţii sunt atât de liberi pe cât vor ei să fie şi le-a cerut să nu mai permită ca justiţia să se transforme în spectacol mediatic. Dar asta loveşte în interesele multor televiziuni şi publicaţii care i-au executat pe mulţi în direct şi pe prima pagină pe baza dosarelor de urmărire penală, unele în lucru, regizând procese-spectacol ca pe vremea Marii Epurări staliniste. Sunt nenumărate pagini de internet care publică informaţii din primele stadii ale anchetelor, scurse prin conducte anonime, dar foarte interesate să perturbe mersul justiţiei. Uneori asemenea informaţii ambigue apar chiar pe forumurile ziarelor, livrate de mesageri cu nume de cod pentru a fi citite la grămadă, pe principiul că, după ce se risipesc perdelele de fum, ceva tot va rămâne. Şi ceva rămâne: se numeşte jurnalism de investigaţie şi a dus la publicarea documentelor preliminare de cercetare, de multe ori fără a asculta punctul de vedere al celor vizaţi sau tocmai pentru a-i proteja, sub pretextul dreptului la liberă informare. Nu întâmplător cablul din spatele televizoarelor se pierde prin labirintul politicii şi este dificil să ştim de unde vine semnalul.

Nu e mai puţin adevărat că în unele cazuri chiar e nevoie de presiunea presei şi de informaţii confidenţiale. Ce ar fi fost dosarele lui Adrian Năstase fără presiunile presei? Însă un prost nărav chiar dacă ne produce satisfacţii, nu trebuie acceptat, ci trebuie corectat. Nu doar clasa politică, ci şi presa de azi trebuie să se reformeze în profunzime. Sau poate doar să redevină presa de ieri când părea mai responsabilă. Altfel ar fi arătat dosarele lui Adrian Năstase dacă procuratura ar fi făcut cu adevărat cercetări în marile actele de corupţie ale guvernării acestuia despre care unii jurnalişti au scris pe-ndelete, ba chiar au plătit amendă şi au fost ameninţaţi cu închisoarea pentru calomnie de aghiotanţii fostului premier. Se mai face încă jurnalism sănătos de investigaţie, care nu ia de-a bună toate firimiturile căzute sub masa organelor de anchetă, numai că nu într-acolo se îndreaptă ochii procuraturii, altminteri ar fi cercetat marile tunuri ale guvernelor Boc sau Ponta, desele acuze de abuz de putere, de deturnări de bani bugetari şi fonduri europene, ba chiar şi nenumăratele cazuri de plagiat despre care unii jurnalişti de investigaţie au tot scris inutil.

Aşadar, chiar dacă preşedintele a spus că nu mai vrea ca justiţia să se înconjoare de clovni şi că sala de judecată nu mai trebuie să se transforme în circ mediatic, câinele de pază al democraţiei cedează greu acest os. Documentele circulă în continuare prin naturelul politicii într-un cerc pe care toţi îl mângâie, să devină vicios. E clar că, în ciuda productivităţii Direcţiei Anticorupţie, justiţia românească a fost orbită cu propria sabie. Organele de anchetă, obişnuite să facă aport, sunt excedate de multitudinea de semnale atipice şi nici nu au curajul să acţioneze de capul lor. Asta e, magistraţii sunt liberi atât cât vor. Însă respectă şi acum teritoriile marcate de fostul preşedinte, chiar dacă au început să-i construiască din voluminoasele dosare o celulă. Şi apropiaţii acestuia par să fi moştenit ceva din imunitatea lui pentru că sunt ocoliţi deocamdată de procurori. Modul în care şi-a achiziţionat fiica mai mare a preşedintelui vila sau terenul agricol, pe baza unor contracte dubioase şi a unor credite preferenţiale, nu a stârnit interesul procurorilor. Puţin s-a vorbit despre miliardele dispărute în gaura neagră a ministerului condus de Elena Udrea, cea atât de bună la absorbţie, cum o caracteriza fostul preşedinte. Pe de altă parte, cum s-a burzuluit la vorbitor Dan Voiculescu la ministrul agriculturii, repudiatul său copil de suflet, cum au dat buzna procurorii anticorupţie la sediul ministerului să facă percheziţie în căutarea a sute de milioane de euro de pe urma unor contracte fictive şi a spălării de bani.

De îndată ce revoluţionarii au început să-l calce pe bătături pe premier, Victor Ponta a dispus un control la Secretariatul pentru Revoluţionari, departamentul guvernamental care a produs în neştire revoluţionari sub oblăduirea oamenilor de nădejde ai partidului. Guvernul a schimbat printr-o ordonanţă legislaţia astfel că revoluţionarii trebuie se încadreze musai în categoria de „luptător cu rol determinant” în Revoluţie. Ordonanţa cu pricina nu face decât să tulbure şi mai mult evenimentele din decembrie unde oricum nu mai distingi victimele de călăii lor. Căci dacă urmărim evenimentele, cei care au avut rol determinant par să fie cei care au dispus de tancuri, blindate şi pile la ambasada URSS. Faptul că Ion Iliescu şi acoliţii săi sunt în continuare în libertate deşi există toate documentele care probează implicarea directă în evenimentele sângeroase din decembrie 1989 şi de după aceea dovedeşte că, în ciuda optimismului preşedintelui Iohannis, România mai are nevoie de monitorizarea procesului de justiţie.

Orbirea justiţiei are cauze mai profunde. Sentimentul de impunitate al demnitarilor se hrăneşte din rădăcini adânc înfipte în subteranele ultimelor decenii unde s-au petrecut grozăvenii care au rămas nepedepsite. Autorii crimelor comunismului, activişti, securişti, informatori, nomenclaturişti, magistraţi, militari, miliţieni sau băgători de seamă, s-au putut bucura de o bătrâneţe liniştită şi prosperă graţie patriei recunoscătoare. Serviciile de informaţii au blocat accesul la informaţii să nu le tulbure cineva seninătate conştiinţei. Sistemul special de pensii a fost generos cu ei. Unii îşi fructifică longevitatea ca stâlpi ai barourilor sau fac pe consultanţii. Alţii îşi scriu memoriile sau dau interviuri pentru a ne deschide creierii, e drept nu cu toporul ca până mai ieri, ci cu microfonul. Unora dintre ei li se spune onctuos “maestre” şi li se dă ocazia să-şi mai facă nişte prozeliţi.

Zilele trecute s-a mai desfăşurat un act din procesul comunismului: au fost audiaţi martorii în cazul Alexandru Vişinescu, cel care a supravieţuit sistemului penitenciar comunist doar pentru că era torţionar, şi nu victimă. Şi-a făcut cu plăcere, pasiune şi patriotism datoria, scriind cu sânge istoria. Cu sângele victimelor. Unul dintre martorii la proces spune că l-a văzut pe Vişinescu înfigând baioneta în inima lui Ion Mihalache, asociat al lui Iuliu Maniu, fondator al Partidului Ţărănesc şi ministru în perioada interbelică. Spre deosebire de alţi criminali de război, vânaţi în junglele amazoniene şi aduşi în faţa justiţiei, Alexandru Vişinescu şi mulţi alţii (chiar şi gardienii lui Gheorghe Ursu) au trăit la lumină. În 1990, povesteşte Ionuţ Gherasim, nepotul unuia dintre participanţii la Marea Unire morţi în temniţele comuniste şi martor în proces, îl însoţea pe Corneliu Coposu la o întâlnire când şeful PNŢCD-ul a oprit un trecător şi i-a spus: «Dacă vrei să mă chemi ca martor în procesul dumitale, eu voi veni ca martor, dar nu pentru dumneata, şi voi spune că eşti nebun, pentru că doar un nebun putea face ce ai făcut dumneata acolo». Tânărul său asistent şi-a dat seama despre ce este vorba însă când a vrut să intervină, Corneliu Coposu l-a oprit spunându-i că „doar Dumnezeu va hotărî ce se va întâmpla cu acest om.” Acest om, dacă om este, a mai trăit 24 de ani netulburat şi vine senin acum la proces, pozând în victimă a unei erori istorice. Dacă şi-ar ţine blog, ar putea să scrie că este un deţinut politic, aşa cum au fost şi Ion Mihalache, Adrian Năstase şi Dan Voiculescu. Şi, în brambureala etică a acestor ani, s-ar putea să fie unii care să încerce să-l reabiliteze, că avem cultul eroilor negativi.

XS
SM
MD
LG