Linkuri accesibilitate

Gabriel GARCIA MARQUEZ, Despre dragoste şi alţi demoni


Un scurt roman de dragoste, de citit dintr-o suflare, şi care-ţi taie respiraţia.

Marele dispărut al anului 2014, Gabriel Garcia Marquez este probabil autorul care a marcat ca nimeni altul literatura celei de-a doua jumătăţi a secolului XX; romane, nuvele, memorii – din bogata serie de autor, am ales, deloc întâmplător, romanul Despre dragoste şi alţi demoni, Rao, 2014, spre a da tonul noului an. Un scurt roman de dragoste, de citit dintr-o suflare, şi care-ţi taie respiraţia.

Totul porneşte de la o muşcătură de câine, printre victime numărându-se şi Sierva Maria de Todos los Angeles, fetiţa cu părul revărsându-se în bucle aurii care urma să împlinească 12 ani. Cum însă „până şi o simplă muşcătură de câine putea dăuna onoarei familiei”, vorba Bernardei Cabrera, mama acesteia, şi în ciuda faptului că „rana se uscase şi nu mai rămăsese nici urmă de zgârieturi”, fata este bănuită de turbare, apoi că ar fi posedată de diavol, şi astfel e dată pe mâna maicilor de la mănăstirea Santa Clara, însuşi episcopul poruncindu-i părintelui Cayetano Delaura exorcizarea ei. Argumentul e cumplit: „…printre nenumărate viclenii ale diavolului se întâmplă foarte adesea să ia înfăţişarea unei boli necurate pentru a pătrunde într-un corp nevinovat”. Într-o primă fază Delaura se arată sceptic, considerând-o pe Sierva Maria „o făptură nevinovată”, dar va fi suficient să se îndrăgostească nebuneşte de fată, ca să alerge într-un suflet la episcop: „Este diavolul, părinte. Cel mai cumplit dintre toţi”. Şi tot el, trimis ca infirmier la spitalul de leproşi, se va strecura în chilia fetei, mărturisindu-i „că nu trecea o clipă fără să se gândească la ea, că tot ce mânca şi bea avea gustul ei, că viaţa era ea, la orice oră şi pretutindeni, şi că bucuria supremă a sufletului său ar fi fost să moară împreună cu ea”. Nu ar fi roman, şi încă semnat de Marquez, dacă povestea iubirii lor ar avea un sfârşit fericit, pe care vă las plăcerea să-l descoperiţi singuri.

Eu revin însă la începutul naraţiunii, adică două secole după consumarea dramei, când din cripta mănăstirii „se iviră ultimele şuviţe, lipite încă de o ţeastă de fetiţă. Întinse pe jos, pletele splendide măsurau douăzeci şi doi de metri şi unsprezece centimetri”. Curată minune!

12 ianuarie ’15

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG