„Putin și ai lui au pierdut războiul identitar în cel de-al doilea stat românesc, chiar dacă dispun de o mașinărie de propagandă greu de contracarat și de politicieni cu genunchii roșii de mătănii prorusești”, scrie pe blogul găzduit de ziarul Adevărul Constantin Codreanu, de la Platforma Unionistă Acțiunea 2012. Afirmația reprezintă concluzia autorului la datele preliminare ale recensământului populației și locuințelor, care a avut loc în luna mai în Republica Moldova. Constantin Codreanu scrie că aceste date ar fi de fapt „scurgeri de informații” de la Biroul Național de Statistică, deși instituţia avea obligația să le comunice oficial la șase luni de la recenzare. Chiar contradictorii, chiar contestate și criticate, datele arată că procentul celor care se declară români și vorbesc limba română a crescut mult față de 2004. Aduse din condei sau nu - pentru că mai multe partide politice, inclusiv din potențiala alianță de guvernare, ar avea interes sa nu existe un procent mare de români declarați în țară - datele celui de-al doilea recensământ al populației realizat după desprinderea Republicii Moldova din fosta Uniune Sovietică confirmă schimbul de generații, schimbarea de mentalitate, creșterea numărului celor care ”nu se mai vor prizonieri ai unor neadevăruri și vor să își manifeste clar identitatea românească.” Adică o tendință ireversibilă.
Zilele acestea s-au aniversat mai multe lucruri din istoria recentă a României. S-au împlinit 25 de ani de la publicarea celebrului text al lui Gabriel Liiceanu, Apel către lichele - un text scris în două ore, în noaptea de 30 decembrie 1989, după cum mărturisește scriitorul într-un articol publicat pe contributors. Liiceanu ține să facă niște clarificări cu acest prilej: poziția din care a scris apelul prin care le cerea „lichelelor”, deci susținătorilor activi ai dictaturii comuniste să facă un pas lateral din viața publică, poziția sa, deci, a fost aceea a „victimei comune”. L-am citat. Așadar, nu de dizident. Liiceanu repetă: nu a fost dizident și nu și-a arogat niciodată acest merit. O altă precizare se leagă de efectul Apelului către lichele. Cităm: „Apelul semnaliza direcția din care venea (și de unde apoi a venit – impudic, masiv si distrugător) pericolul. (...) Drama României n-a fost, așadar, că lichelele n-au ascultat apelul (încetând, astfel, să mai fie lichele), ci că noi ceilalți, refuzând să le fixăm identitatea de infractori ai lumii morale, le-am lăsat să se regrupeze, să prolifereze și să ne nenorocească a doua oară”.
S-au împlinit de asemenea 10 ani de la introducerea cotei unice de impozitare, o măsură fiscală decisă și aplicată de ministrul finanțelor de atunci, economistul Ionuț Popescu. Importanța acelui gest și consecințele sale benefice sunt evaluate într-un articol pe site-ul ziare.com de Ioana Ene-Dogioiu. Fondul Monetar Internațional a fost extrem de reticent la vremea respectivă. S-a temut de scăderea abruptă a încasărilor la buget. Ele au crescut însă cu 5%. „Atunci, la început, scrie jurnalista, a fost o chestiune de încredere, de curaj, de voința. Adică exact ceea ce în general lipsește în actul de guvernare din România”.
Tot Ioana Ene se referă la primele decizii din mandatul noului președinte al României, Klaus Iohannis. Au fost ferme și corecte. Ceea ce i se poate însă deja reproșa este comunicarea defectuoasă. „Eu înțeleg că brandul dlui Iohannis este președintele care tace și face. Și e bine că după atâta vacarm să ne mai auzim și gândurile (dacă le avem). (...) Dar de la lipsa scandalului până la tăcerea totală e cale lungă”.
