Linkuri accesibilitate

Povestea o ştiu de la Şerban Foarţă, şi mi-am spus-o mie însumi ori de câte ori mă apuca o disperare „hölderliniană” („La ce bun poeţii în vremuri sărace?!”), fără putinţă de scăpare. Iat-o, în câteva cuvinte, rostită de autorul Holorime-lor, într-un interviu acordat Nicoletei Garaş-Onică (vezi Vatra, nr. 12/2013, p. 11):

„…a existat un caz extraordinar, un tip pe timpul Revoluţiei Franceze… ghilotinabil… Avea o carte pe care o citea şi îi dăduse sentinţa, dar până să fie ghilotinat, a mers la teatru. În timpul spectacolului citea cartea, pe urmă a intrat frumos acolo la grefă, a fost urcat în căruţă, în căruţă citea cartea, a urcat pe eşafod, pe eşafod era mai la coadă, la rând. Şi când a fost strigat, citea şi la eşafod cartea, pe banca ghilotinabililor. Şi când a fost chemat, strigat pe nume, a scos un semn de carte din buzunar şi l-a pus între pagini. Foarte interesant!”

Ei bine, nu atât faptul că „citea cartea” (şi în faţa tribunalului, şi la teatru, şi în căruţă, şi pe eşafod, şi pe banca ghilotinabililor), cât gestul final – „a scos un semn de carte din buzunar şi l-a pus între pagini” – mă răvăşeşte de fiecare dată. Ca şi cum, întrerupt în procesul de lectură, omul este absolut sigur că se va întoarce la carte deîndată ce i se… va lua capul! D’aia şi lasă un semn între pagini, căci e mult mai important să NU PIERZI FIRUL (alias, rândul tipărit), decât capul. Or, firul poveştii – orice lectură e, în ultimă instanţă, tot o poveste, mai naivă sau mai textualistă, după cum ţi-a fost norocul – e cel care te va scoate din labirintul Minotaurului, chiar dacă – vă mai amintiţi de sloganul avangardist: „Bărbieriţi-vă cu ghilotina!”?! – doar cu… povestea vieţii, pardon – a morţii, cum este cazul „ghilotinabilului” nostru. Istoria nu i-a reţinut numele, gestul lui însă a supravieţuit peste secole. (Mai barbare, timpurile moderne au văzut înălţându-se, în Germania nazistă şi apoi în ţările lagărului comunist, autodafeuri ale cărţilor. Ce să mai vorbim de autorii & cititorii lor!…)

Scriu aceste rânduri pentru cineva care mi-a făcut cel mai frumos cadou al anului 2014, pe când tocmai încheiasem redactarea ediţiei a II-a a Ţesut-ului viu. 10 x 10 şi mă pregăteam de-o lungă „hibernare”, nici mai mult nici mai puţin – un semn de carte. În jurul căruia, cred cu tărie, va să crească o altă carte, căci ce altă mulţumire ar mai fi pe faţa pământului; or, parafrazându-l pe Mallarmé, Cartea există ca să înceapă o lume (iar semnul de carte, ca s-o împartă în zile de scris & nopţi de lectură, sau invers…). Scriu pentru cineva care, în noaptea dintre ani (tot un fel de hiat în timp, n’est pas?), a trecut printr-o cumpănă, iar acum trebuie să-şi recapete la joie de vivre. Nu-i va fi deloc uşor, dar cum a deprins de timpuriu cea „mai frumoasă şi de folos zăbavă, cetitul cărţilor” (o spune Miron Costin, cel mai mare cărturar moldovean al epocii sale, scurtat şi el de-un cap de către un domnitor analfabet, nimeni altul decât… tatăl lui Dimitrie Cantemir!), va şti, sper, să „întoarcă pagina”. Vorba poetului: „Nu râde (pardon, nu plânge), citeşte-nainte!”

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG