Linkuri accesibilitate

Un reportaj de la primul Tîrg Național al Covorului.

Prima ediție a Târgului Național al Covorului a depășit mult așteptările organizatorilor. Atâtea covoare moldovenești sub același acoperiș nu a reușit să adune nici măcar Muzeul etnografic. Unele piese au adunat ca întro pușculiță mirosuri din vremuri demult apuse, altele sărind în față cu mirosul de lână proaspăt țesută.

Pentru gospodarii care au moștenit din generații această zestre și care l-au adus la Târg să bucure și ochii altora, dar și să-i spună istoria, covorul este mai degrabă un membru al familiei. Pentru meșterii populari care au venit să arate cum se țes aceste frumuseți, covorul este asemeni unui copil pe care tocmai l-au adus pe lune.

Olga Pasat, meșter popular: Îl țin aicea, de pe deget nu-i dau drumul. Îl dau pe desubt.

Ludmila Furdui: „Uuuu.”

Olga Pasat, meșter popular: „Firul ista îl țin.”

Ludmila Furdui: „Iaca cum.”

Olga Pasat, meșter popular: „Da aista îl trag așa. Iaca așa. Trăgeți-l, trăgeți-l! Așa.”

Ludmila Furdui: „Hop!”

Olga Pasat, meșter popular: „Iată așa și se primește nodul.”

Ludmila Furdui: „Ura! Pot să fac și eu un covor!”

Cam așa a fost prima lecție de țesut la un covor a Ludmilei Furdui. Niciodată nu a avut ocazia să urmărească procesul de creare, deși îi plac foarte mult covoarele tradiționale. Acum, nu s-a mulțumit doar cu admiratul, dar a insistat și să încerce.

Ludmila Furdui: „Eu cred că sărbătoarea aceasta o să stimuleze pe foarte mulți meșteri populari și o să stimuleze, cum să vă spun, și oamenii, ca să-și prețuiască valorile, în primul rând. Noi trebuie să prețuim valorile noastre care mai sunt, oamenii care mai pot învăța tineretul, ca să nu se piardă aceste lucruri.”

Nina a venit tocmai de la Ungheni special pentru acest Târg. A impresionat-o fiecare covor în parte. Și îndelung a admirat cum se țese.

Nina: „Fapt că ața-i în mână și dumneaei vede, dar măgâleala asta. Încearcă și pune roșu, ș-apoi verde, ș-ap albastru, ș-ap sur, ș-ap mai vrei și să dormi și să mai mănânci, dar o spus că iar o cheamă, covorul o cheamă.”

Olga Pasat, meșter popular: „Da-da. Eu de la șase ani țes.”

Nina: „Miticuța. Cum vă cheamă?”

Olga Pasat, meșter popular: „Olga.”

Nina: „Am să mă rog de sănătate.”

Olga Pasat, meșter popular: „Dă doamne.”

Olga Pasat, femeia pentru sănătatea căreia se va ruga Nina, deja încheie de țesut un covor nou-nouț. A venit cu el și cu tot instrumentarul necesar tocmai din Clișova Nouă, Orhei. Toată viața a țesut covoare. Această artă este la a treia generație în familia ei.

Olga Pasat: „Țesem cu așa o dragoste și avem o zi liberă și totuși ne atrage ca să ne ducem la țesut. Să uităm de zi liberă, dar să fim toată vremea cu covorul împreună.”

Europa Liberă: Dar e o muncă tare migăloasă, și complicată, și grea.

Olga Pasat: „Nouă ne-a intrat în sânge și suntem foarte bucuroase când facem acest lucru. Îl facem cu dragoste și ni-i dragă. Chiar de ne-amorțesc mâinile, când dăm din mână și vedem ce lucru se primește, ne trece și durerea de toate, și de mâini, și de picioare.”

Spre deosebire de meșterița din Clișova Nouă, care a venit La Târg cu un covor nou, profesoara Ana Cibotari din Călărași, a venit cu unul adus din muzeu. Covorul pe care ea-l numește vânzătorul de păsărele s-a transmis ca zestre la cel puțin cinci generații de femei din familia ei. Ana a decis să întrerupă tradiția și l-a donat Muzeului. La Târg a instistat să vină și ea, ca să povestească vizitatorilor despre covorul ei și femeile in proprietatea căruia a fost acesta de-a lungul timpului.

Ana Cibotari: „Mă mândresc că-l am, dar nu-l pot ține acasă ca să fie numai al meu. L-am donat muzeului din Călărași, unde puteți să-l vedeți șă să vă bucurați ochii și să vă atingeți de eternitatea dragostei femeii care țesea nopțile de iarnă și poate că râdea când avea bucurii sau plângea atunci când avea tristeți.”

Tot cu un covor vechi și cu istoria acestuia a venit și Silvia Grosu. Ea l-a scos din sunducul familie, care între timp și-a mutat locul de la țară în apartamentul de la bloc. Și acest covor s-a transmis din mamă în fiică timp de câteva generații.

Silvia Grosu: „Desenul acesta geometric conferă o continuitate, cum ar fi coloana infinitului. Uitați-vă, nu se mai termină. Chenarul floral este bucurie și optimism pe care cei care au țesut îl dăruiesc în continuare celorlalți. De aceea țin foarte mult la el.”

Covorul familiei Grosu, asemeni majorității covoarelor vechi care mai există pe teritoriul Moldovei, pot fi considerate și ele niște supraviețuitoare ale deportărilor sovietice și mai ales ale foametei. În anii grei de foame, mii de moldoveni și-au sacrificat zestrea în schimbul hranei.

Silvia Grosu: „Dădeau un covor pe un sac de coji de cartofi. Vă dați seama ce preț și ce echivalare era? Numai ca să-și salveze viața. Și ea a fost tentată să-l ia să-l ducă și nu l-a dus că a zis că ăsta-i de zestre și e scris numele meu pe el, e ceea ce mama mea mi-a făcut în mod special. Nu pot să-l dau și l-a ținut cu atâta preț și cu atâta insistență. N-a vrut să se despartă de el. Și cum, eu să mă despart acum de el? Aș face o trădare. Ar fi o profanare a memoriei.”

Din acest motiv, Silvia Grosu, păstrează această avere în propria familia, nu în muzeu. Preferă să participe la evenimente similare târgului de aici, pentru a scoate covorul în public, a-i face cunoscută istoria și pentru a provoca vizitatorii să discute despre valoarea nematerială a acestuia.

Silvia Grosu: „Eu consider că e foarte bun acest eveniment, ca să atenționeze oamenii că asta e valoare. Nu e doar valoare materială, e valoare intrinsecă, identitară. Astea sunt reperele noastre, rădăcinile noastre. Oameni buni,nu vă tăiați rădăcinile.”

Tocmai pentru a nu pierde această artă, R. Moldova își dorește ca tehnicile tradiționale de a țese covoarele moldovenești să fie incluse în lista UNESCO a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii.

XS
SM
MD
LG