Linkuri accesibilitate

Vasile Botnaru în dialog cu Leontina Vatamanu, Maria Pilchin și Iulian Ciocan.

Astăzi mi-am propus să discutăm despre una dintre trăsăturile definitorii ale speciei umane care a devenit homo sapiens, după ce a dobândit capacitatea de a crea noi reprezentări și idei pe baza experienței acumulate anterior. Deci, vorbim despre capacitatea de imaginație. Este oare imaginația o favoare sau, dimpotrivă, o povară? La această întrebare urmează să răspundă invitații mei de astăzi. Așadar, în studioul de la Chișinău al Europei Libere se află scriitoarea Maria Pilchin, regizoarea de film Leontina Vatamanu și colegul nostru de la Europa Liberă, scriitorul Iulian Ciocan.

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Am vrut să vă provoc următoarea întrebare: la ce bun există arta, literatura, dacă oamenii pot să vadă viaţa pur şi simplu, fiecare poate să-şi cumpere o cameră de luat vederi, să-şi ia un aparat fotografic? La ce bun mai e să-şi angajeze un intermediar care să-i povestească despre realitatea pe care el o trăieşte? Literatura, filmul, pictorii de fapt aceasta fac, nu? Se bagă pe post de intermediari să-i povestească omului despre viaţa pe care el o trăieşte în fapt. Sau să acutizez şi mai mult întrebarea: timpul pe care îl iroseşte” şcoala, universitatea pentru a pune în valoare lucrările acestor intermediari poate mai bine s-ar folosi pentru ca lumea să ştie ce e aceasta gravitaţia, cum e construit sistemul solar, să înveţe filozofie, să înveţe matematici, doamnă Pilchin?

Maria Pilchin: „Da, o întrebare foarte complexă. Şi eu cred că una pe care şi-o pune măcar o dată în viaţă un om normal, un om adult. Să ştiţi că mi se pare că arta este, în primul rând, un exerciţiu de imaginaţie.”

Europa Liberă: Dar omul cu imaginaţie trăieşte mai nefericit, doamnă Pilchin, se gândeşte la drobul de sare, îi omoară copilul drobul acela de sare.

Maria Pilchin: „E sensibil.”

Europa Liberă: Vulnerabil.

Maria Pilchin: „Dar sunt două părţi ale monedei. Pe de o parte, e această afectivitate care afectează, îmi iertați tautologia, iar pe de altă parte, celui care îi lipseşte în mare parte simţirea faţă de frumos sau faţă de tot ce ar putea să trezească anumite dureri chiar, pentru că arta este şi durere, eu cred că este lipsit de o senzaţie de acutizare.

De altfel, un pictor mi-a dat o definiţie extraordinară pentru ceea ce făcea, pentru că, a propos, de realismul camerei de luat vederi, el zice: „Atunci când pictez un copac, nu pictezi copacul, ci pictez starea mea interioară pe care o am atunci când văd copacul”. Mi se pare un lucru extraordinar de bine formulat. De ce, pentru ce şcoala promovează? Pentru ce există instituţii culturale care promovează arta? Întrebări retorice, foarte pragmatic puse, necesare de fiecare dată.

Cred că fiecare epocă trebuie să elaboreze un set axiologic de valori, doar că povestea este, mi se pare, mult mai simplă. Omul, de când a existat, a avut nişte simţuri, noi funcţionăm, simţim, atingem, vedem. Atâta timp cât omul are şi va avea ochi, eu cred că frumosul şi nu neapărat frumosul în varianta lui clasică, pentru că şi antonimia frumosului este şi ea imanentă şi necesară, pentru că lucrurile se cunosc în comparaţie…”

Europa Liberă: Eu pot să vă contrazic la nesfârşit. Ochiul şi mâna, şi nasul de fapt pot să te determine să faci analiză chimică. De exemplu, mă întorc spre dreapta, vorbim despre domnul Vatamanu, care a abandonat ştiinţa în favoarea poeziei, în favoarea poemelor. Putea să fie savant în continuare, să se ocupe de analiză chimică şi s-a ocupat de analiză senzorială, poetică. Leontina, dumneata ai moştenit de la poetul Vatamanu, puteai să iei simţurile chimistului Vatamanu.

Leontina Vatamanu: „Sora mai mare a moştenit de la chimistul Ion Vatamanu şi s-a făcut medic.”

Europa Liberă: Şi nu regreţi că dumneata ai devenit vulnerabilă, sensibilă, uneori mai nefericită decât fericită, că trebuie să aduni bani pentru Festivalul Cronograf?

Leontina Vatamanu: „Nu regret, nu am cum să regret. Fiecare ne asumăm destinul. Cred că noi avem nevoie să ne îmbogăţim propria viaţă, poate uneori nu este autosuficientă, cu alte experienţe şi să vedem ce simt şi alţi oameni, să auzim ce simt alţi oameni, ce scriu alţi oameni.”

Europa Liberă: Deci, din multiplicarea experienţelor artistice?

Leontina Vatamanu: „Absolut, da. Cei care gustă din artă cred că nu-şi imaginează o săptămână fără un film bun sau fără o carte citită, sau fără o escapadă la vreun concert. Consider că este foarte important să cultivăm lucrul acesta şi tinerei generaţii, adică să-i obişnuim cu arta adevărată, să le deschidem cumva orizonturile.”

Europa Liberă: Iulian, dumneata cum răspunzi când te întreabă fiul dumitale de ce nu se poate fără artă, literatură, de ce nu e suficient sportul?

Iulian Ciocan: „Eu îi spun simplu: literatura este un domeniu care spune ceva esenţial despre eul profund al omului. De aceasta se ocupă şi alte domenii, să zicem, ştiinţa sau psihanaliza, ea tot ne spune ceva esenţial despre om. Însă literatura, spre deosebire de ştiinţă, răspunde unor dileme existenţiale, cum spunea un scriitor, nu doar prin idee, ci şi prin simboluri, prin mijloacele gândirii magice, ceea ce mi se pare foarte important. De fapt psihanaliza însăşi este o prelungire a literaturii. Pentru că Sigmund Freud, înainte de a-şi scrie studiile de psihanaliză, citise foarte mult din Dostoievski.”

Europa Liberă: După ce aproape că m-aţi convins pe mine că nu se poate trăi fără artă, cultură, literatură, vreau să vă întreb cum vă stabiliţi etaloanele, unde este frontiera de unde începe adevărata literatură, artă şi până unde continuă un fel de literatură sau un fel de artă contestabilă, relativă? Vorbim de subcultură, vorbim de manele, vorbim de kitsch, dacă e să avem într-adevăr timp „irosit” pentru aşa ceva, să avem şi lucruri care merită efortul acesta. Cum dumneavoastră personal stabiliţi că aceasta este într-adevăr o operă de artă pentru care merită să faceţi efortul să ajungeţi la Luvru să o vedeţi pe Mona Lisa?

Leontina Vatamanu: „Eu cred că aceste criterii cumva vin din sensibilitatea noastră, dintr-o anumită experienţă de viaţă şi dintr-un anumit nivel de cultură. Acestea sunt filtrele, probabil, prin care trecem noi orice produs de artă.”

Europa Liberă: Dar nu e înnăscut?

Leontina Vatamanu: „Eu cred că e format în timp. O bună parte poate e şi înnăscut, poate e genetic, nu ştiu, se spune că iată este intelectual la a treia generaţie. Probabil, sunt nişte lucruri care se cultivă în familie, ţin de educaţie.”

Europa Liberă: Sau prima generaţie încălţată, cum se mai spune la Chişinău.

Leontina Vatamanu: „Da. Şi de o dorinţă personală de a-ţi lărgi cumva câmpul vizual şi al sensibilităţii tale.”

Europa Liberă: Iată avem doi critici literari de meserie. Dumneavoastră v-aţi apuca să daţi capul la bătaie că uite de aici începe literatura, până acolo e doar făcătură? Doamnă Pilchin?

Maria Pilchin: „Întrebarea dumneavoastră ţine în sens restrâns de noţiunea foarte şablonată de artă înaltă şi artă joasă sau literatură înaltă, literatură joasă...”

Europa Liberă: …care migrează

Maria Pilchin: „…care migrează, care este redefinită de fiecare epocă. Pentru că ceea ce era foarte frumos în anii ʾ30 la Moscova, astăzi este mai puţin frumos sau estetic, sau apreciat, sau chiar şi anii ʾ60 la Chişinău. Eu vreau să zic altceva, până la urmă receptorul singur decide, că mi-e frică să zic capodoperă şi operă, pentru că au cam ieşit din uz aceşti termeni, în faţa produsului artistic. Mai nou şi teoria receptării, care de fapt pune în centru receptorul. Dar şi aici vin alte riscuri.

Personal, în cazul meu, cum determin eu pentru mine dacă este un produs de calitate, un produs înalt şi unul paraliterar, paraartistic? E vorba de catharsisul clasic, acea purificare prin artă. Dacă un text, dacă un tablou, dacă un spectacol de teatru mă face cumva să-mi pun anumite întrebări, mă face să devin mai bună, să-mi caut nişte rezolvări care s-ar extinde în afara mea, pentru că arta este şi un exerciţiu de alteritate, spunea Leontina, este încercarea de a trăi, de a retrăi experienţele celuilalt, și dacă aceasta mi se întâmplă în faţa unui produs artistic, atunci foarte subiectiv şi foarte intuitiv spun că este bun. Pentru că eu nu cred în obiectivitate maximă, catalogată, tipologizată în artă. Este foarte riscant. Pentru că orice tipologie riscă să piardă nişte nuanţe.

Doi, intervine posteritatea. De exemplu, Molière, în perioada lui, era considerat un fel de scriitor de masă. Erau o sumedenie de dramaturgi la curte promovaţi de rege, dar până la urmă astăzi îl avem pe Molière şi idee nu avem ce nume erau pe lângă rege. Adică, şi posteritatea evolutivă pune altfel accentele, de aceea este foarte riscant. Probabil că, sunt foarte tânără, poate Iulian, colegul meu, deja şi-a stabilit nişte criterii: „e bun” şi „nu e bun”, eu încă, ca într-un desen animat sovietic, nu sunt şaman, eu abia învăţ.”

Europa Liberă: Iulian, şi dumneata? Cred că posteritatea nu te aranjează să-ţi pună notele.

Iulian Ciocan: „Ba da, posteritatea contează foarte mult.”

Europa Liberă: Dar pentru dumneata personal, ca romancier, cred că nu te încălzeşte.

Iulian Ciocan: „Tocmai pentru mine, ca romancier, posteritatea contează cel mai mult.”

Europa Liberă: Dar de unde vei şti dacă ai luat notă maximă sau nu?

Iulian Ciocan: „Nu voi şti niciodată. Dar vroiam să spun că, de fapt, de obicei multor scriitori, şi nu numai scriitori, artişti în general, li se întâmplă următorul lucru – nu sunt recunoscuţi în timpul vieţii.”

Europa Liberă: Aceasta e mai curând normă.

Iulian Ciocan: „Da, mai curând o normă. Posteritatea într-adevăr pune accentele aşa cum trebuie. Deci, un autor marginalizat poate brusc să fie redescoperit peste 40-50 de ani după moarte. De aceea eu, de exemplu, ca prozator, întotdeauna am un singur reper – posteritatea. Deci, pe mine nu mă prea interesează ce spun alţii.”

Europa Liberă: O.k., am înţeles criteriul – posteritatea şi te iei după o listă Moliere, Shakespeare ş.a.m.d. Dar când îl citesc pe Zahar Prilepin, când îl citesc pe Iulian Ciocan, eu astăzi vreau să-mi dau seama.

Iulian Ciocan: „Fiecare domeniu artistic are nişte specialişti, aşa-zişi teoreticieni, critici de artă, literari ş.a.m.d.”

Europa Liberă: Deci, să mă iau după capul lor?

Iulian Ciocan: „Ei vin cu un set de concepte, fac nişte clasificări. Pentru ca opera să fie considerată bună, ea ar trebui să întrunească următoarele însuşiri. Deci, fiecare domeniu cam are un asemenea teoretician.”

Europa Liberă: Eu am văzut un reproş care ţi s-a adresat, că una dintre lucrările dumitale nu ar fi suficient de plină ca să pretindă a fi roman. Şi atunci m-am gândit: dar cum e cu competiţia câştigată de Hemingway, care înţeleg că a scris un roman în şase cuvinte. În sensul acesta totul e foarte relativ şi vreau să ating încă un subiect – estetizarea urâtului. Şi aici iar revin la Leontina, că e din domeniul documentarului, de multe în documentare, dar şi în romane, avem de fapt lucruri nu prea plăcute, ba dimpotrivă, deloc motivaţionale. Şi acestea devin obiectul unei opere de artă. Dumneavoastră mă convingeţi pe mine că eu trebuie să rezist să mă uit la necazurile acestea?

Leontina Vatamanu: „Nu ştiu dacă zona urâtului e foarte atractivă pentru mine, dar vreau să zic că într-un film documentar...”

Europa Liberă: Nu, dar suferinţele pe care le prezentaţi pe ecran, acestea nu mă motivează. Eu vreau să văd un happy-end.

Leontina Vatamanu: „Probabil, această suferinţă trebuie să fie autentică, ca şi acest urât despre care vorbiţi, să fie adevărat. Şi atunci, transpus într-un documentar, nu va fi atât de respingător, dar îşi va găsi forma în care să fie turnat.”

Europa Liberă: Dar, în general vorbind, de ce documentarul se preocupă cu predilecţie de suferinţe, de necazuri?

Leontina Vatamanu: „Cred că nu regăsim suferinţa doar în filmul documentar. E foarte multă suferinţă şi în filmul de ficţiune, şi în operele literare. O fi artiştii un pic mai deprimaţi atunci când vor ceva să exprime, nu ştiu. Eu cred că este o parte a vieţii şi de aceea intră în acest film documentar, dar vă asigur că avem şi alte aspecte ale existenţei umane în el. Aici, în Basarabia, poate că se fac mai multe documentare triste, pline de jale. Aşa este spiritul nostru mioritic, aşa suntem noi, mai…”

Iulian Ciocan: „…sensibili…”

Leontina Vatamanu: „...poate mai trişti, privim viaţa în perspectiva aceasta. Probabil, tristeţea aceasta la cineaştii noştri vine şi dintr-un alt punct de vedere. Dacă filmele lor ar fi finanţate, eu cred că ei şi-ar propune şi alte tematici, pentru că un film mai pozitiv presupune cheltuieli mai mari. E adevărat, este mult mai simplu să iei o cameră şi să filmezi o poveste tristă într-un sat îndepărtat, te costă mai puţin. Nu ştiu dacă cineva a abordat şi astfel această discuţie despre tema filmelor.”

Europa Liberă: Adică mai repede găseşti tristeţe decât bucurie?

Leontina Vatamanu: „Da, absolut. E mai accesibilă, e mai sub nasul nostru. Iar pentru nişte proiecte mai pozitive, unde sunt mai multe artificii şi nu ştiu ce, e nevoie şi de mai mulţi bani.”

Europa Liberă: Iulian, estetizarea urâtului... Dumneata te-ai abţinut cât ai putut, dar tot ai împresurat textele cu injurii, cu cuvinte licenţioase că, mă rog, aşa vorbesc personajele. Şi atunci cum dai ochii cu Laurenţiu, fiul dumitale, după ce el îţi citeşte textele şi găseşte cuvinte pe care în comunicarea cotidiană nu le foloseşti?

Iulian Ciocan: „Laurenţiu nu le citeşte. El citeşte altceva.”

Europa Liberă: Bine, soţia dumitale?

Iulian Ciocan: „Lucrurile, după mine, sunt foarte simple. Autenticitatea aceasta şi presupune de fapt, să arăţi şi părţile luminoase, şi părţile întunecate ale existenţei. Leontina spunea că suntem aşa, avem o sensibilitate aparte, cumva suntem atraşi de zonele acestea obscure unde sunt multe suferinţe. Vreau să zic că, pe de altă parte, eu nu pot să-mi imaginez un roman în care personajul să nu aibă o problemă, o suferinţă, o neîmplinire, o frustrare. De fapt nu există literatură fără un personaj nemulţumit, frustrat de ceva, nu există. Deci, nu există literatură în care personajele să fie fericite, eu nu am văzut aşa ceva.”

Leontina Vatamanu: „A propos, happy-end-ul este inventat de către americani în cinematografie într-o perioadă neagră a istoriilor de criză, ca să mobilizeze lumea, masele…”

Maria Pilchin: „…spiritele…”

Leontina Vatamanu: „…să le dea un pic de încredere ş.a.m.d. De aceea, poate, ei au mai multe filme cu happy-end-uri, dar aceasta e la polul opus a ceea ce există în realitate.”

Europa Liberă: Şi tot occidentalii au inventat fabula comandată, filmul aşa cum vrea spectatorul, prin televoting?

Maria Pilchin: „Orizontul de aşteptare. Ascultam pe colegii de platou şi mă prindeam asupra gândului că şi această tristeţe sau estetizare a urâtului vine destul de tardiv în artă. Din antichitate până în secolul al XIX-lea arta a fost destul de solemnă, aristocrată, ceea ce denota foarte puţină trădare de sensibilitate. Chiar clasicismul era o artă de curte, dacă vreţi. Şi abia cu romantismul încoace s-a început o estetizare a urâtului cu Baudelaire, cu Arghezi la noi, şi cu toată criza modernităţii.

Pentru că modernitatea în artă, în primul rând, s-a axat pe un metafizic intrat în derivă, pe nişte crize ale existenţei, pe întrebări de felul: ce sunt eu ca esenţă umană; care este rolul meu pe acest pământ; care e impactul; ce rămâne după mine? Sau, dacă am vorbi aşa, în bancuri, omul cumva şi-a pus întrebări foarte incomode și tocmai că a ieşit din zona unui belle arte, a artei frumoase, a artei plăcute, a artei de divertisment. Pentru că ceea ce se întâmplă în secolul XX, în foarte multe lucruri, bate o artă evoluată secole la rând. Încă o chestie: de ce urâtul; de ce el este necesar? Pentru că mereu sunt aceste polemici şi nu doar la nivel de limbaj, chiar şi conceptual. De ce trebuie să arăţi un monstru şi să nu arăţi o zână? Vorbesc aşa, foarte simbolic. Pentru că mi se pare mie că e vorba de complementar. În momentul în care estetizezi urâtul, imanent presupui că e nevoie de o normalitate, e nevoie de frumos, adică ele merg mână în mână.

Happy-end-ul de care spunea Leontina mi se pare o salvare, mai degrabă o comandă socială de a scoate o societate dintr-un impas, din derivă. Dar vedeţi că în artă lucrurile mai puţin se întâmplă totuşi la comandă, ele vin dintr-un interior social şi ele decurg. De exemplu, existenţialismul în artă este nimic altceva decât un indicator, dacă am vorbi în termeni medicinali, al unor stări maladive, al unor căutări. Mi se pare mult mai firesc să se întâmple aşa decât să ascundem, să machiem. Sunt împotriva istoriilor machiate, a literaturii machiate, a artei pentru că de aici vine kitschul. Iată kitsch sau maneaua îşi asigură această nişă de ceva despre ceva, dar de fapt nimic, care îţi umple un timp, îţi umple un consum, s-ar părea, estetic, dar de fapt nu dă nimic.”

Europa Liberă: Cu mai multe ocazii, s-a bătut alarma că kitschul dezlocuieşte arta, literatura adevărată. Cum credeţi, pericolele acestea au trecut, arta autentică totuşi are şanse să fie gustată şi pusă în valoare de următoarele generaţii? Că şi Leontina are copilaşii care se conectează prin documentar la arta adevărată. Şi Iulian are acasă un viitor scriitor, eventual. Toţi aveţi, probabil, aceeaşi problemă pe care o au părinţii: oare vor moşteni nu doar bibliotecile, dar şi interesele, şi valorile părinţilor?

Maria Pilchin: „Eu cred că tot ce este adevărat, că nu e vorba doar de artă, va supravieţui. În ceea ce priveşte zona mea personală, atunci când a venit copilul meu pe lume, eu am înţeles un lucru, că de fapt nu-mi aparţine, îşi aparţine lui. Şi atunci eu aş fi foarte fericită ca el să poată să moştenească, pentru că eu undeva i-aş facilita nişte lucruri. Dar s-ar putea întâmpla ca el să vrea să devină matematician.

Atunci când mi-am făcut a doua facultate la ASEM şi am făcut matematică superioară, am înţeles că noi, filologii, greşim enorm când spunem că matematica nu este artă. Credeţi-mă, este o artă colosală, pe care, probabil că, se întâmplă uneori că avem profesori nu cei mai buni de matematică care să ne-o explice.”

Europa Liberă: Noi, filologii, suntem leneşi pur şi simplu ca să penetrăm această artă.

Maria Pilchin: „Exact. Eu sper copilul meu să se regăsească în ceea ce îi va fi lui mai apropiat. Dacă vrea să fie inginer sau chimist, eu am să încerc să fiu utilă cumva. Dacă va vrea să fie filolog, cu atât mai bine sau mai uşor pentru mine. Să ştiţi că lucrurile, în general, până la urmă ajung în albia normalităţii. Altceva, că întrebarea dumneavoastră pune foarte multe probleme aici, intervine factorul patricid. Pentru că va fi mult mai dificil copilul meu să se manifeste în zona literelor, pentru că va trebui să-şi omoare psihologic părinţii. Şi atunci de multe ori copiii trăiesc o escapadă, ei fug subconştient în altă zonă. Alţi copii sunt mai cuminţi şi ei moştenesc, ei duc mai departe. Şi mi se pare că ambele modele sunt viabile, sunt sănătoase, sunt necesare şi oricare s-ar întâmpla, îl vom accepta.”

Europa Liberă: Puţini părinţi care au înţelepciunea să recunoască: nu le aparţin copiii şi nu trebuie să-i mutileze. Leontina, dumneata ai problemele acestea când vorbeşti cu fetele care sunt destul de mature ca să înţeleagă că au dreptul să aleagă altceva decât văd acasă, de exemplu?

Leontina Vatamanu: „Sigur că suntem nişte părinţi care încercăm să le oferim această posibilitate de a alege. Pentru că, probabil, este cel mai înţelept din partea unui părinte să-l lase pe copilul lui să aleagă el, să-şi aleagă prietenii, să-şi aleagă cărţile. Şi în acelaşi timp încerci să-i recomanzi câte ceva, să-l ghidezi oricum, să-i spui: „Uite, mie la vârsta aceasta mi-a plăcut asta. Încearcă şi tuʾ.”

Europa Liberă: Barem să-l fereşti de riscuri.

Leontina Vatamanu: „ ,Mama, am citit zece pagini şi nu m-a captivat”. - „Atunci, ce te captivează?” - „Uite, cartea respectivă”. Acum eu încerc să citesc zece pagini să văd dacă mă captivează pe mine. Adică, e un schimb reciproc cumva de valori.”

Europa Liberă: Da. Am trăit şi eu experienţa aceasta, când am fost nevoit să citesc „Harry Potter” tocmai ca să înţeleg ce naiba îi preocupă pe copiii din generaţia aceasta.

Iulian Ciocan: „Şi ţi-a plăcut, Vasile?”

Europa Liberă: Recunosc, mai puţin decât cărţile mele din copilărie.

Leontina Vatamanu: „Dar mă bucur că și copiii mei au o anumită curiozitate, care este inerentă unui intelectual. Ele sunt curioase să vadă filme, să meargă la spectacole. În perioada în care facem preselecţia pentru Cronograf, eu îmi iau un clit de filme acasă să le vizionez şi ele se apropie, şi se uită cu mine pe laptop.”

Europa Liberă: Deci, juriul de alternativă sunt fiicele voastre?

Leontina Vatamanu: „Da. Şi nu ştiu dacă au sesizat că eu le urmăresc reacţia şi văd dacă sunt captivate. Într-un final, poate şi această nuanţă contează undeva.”

Europa Liberă: Eu v-am întrebat pentru că vreau să ajung şi la soluţii practice. Cum facem ca să conectăm copiii, ca să nu se întâmple la modul practic această ruptură?

Leontina Vatamanu: „În primul rând, trebuie să le oferim posibilitatea să vadă, să interacţioneze cu produsul artistic. Acum implementăm un proiect prin şcoli, introducem filmul documentar la orele de educaţie civică. Şi eu mă bucur foarte mult, întrucât copiilor le place lucrul acesta, ei văd un film, învaţă să-l analizeze, să discute despre el, despre tema abordată în film. Şi profesorii ne spun că astfel se cunosc mai bine reciproc. Mi-a zis chiar o dirigintă că nu-şi cunoştea copiii din clasă, nu ştia ce gândesc ei despre un anumit subiect sau altul. Iar în aceste discuţii, filmele îi provoacă să-şi exprime viziunea asupra lumii, ceea ce e foarte interesant şi foarte important în societatea noastră.”

Europa Liberă: Pentru că şcoala îi învaţă că scaunul are patru picioare și ce imaginaţie mai poţi să ai?

Leontina Vatamanu: „Da. Inoculăm clişee peste tot, în gândire, peste tot în şcoală. Şi aici un pic îi eliberăm de ele.”

Europa Liberă: Şi chiar speraţi să vrea să pună mâna pe camere să facă şi ei filme?

Leontina Vatamanu: „Pe viitor, probabil că, vor începe să facă şi ei filme. Dar vreau să spun că acest proiect vine din Cehia. Şi am fost şi noi recent la un festival de film documentar în Cehia şi pe mine m-a uimit ce public numeros merge la filmul documentar, ce cozi am văzut la casele de bilete. Era o adevărată nebunie. Şi ce producţie enormă au de filme documentare. Ei produc anual sute şi sute.”

Europa Liberă: Da. Dar aceasta nu se ia din pod, Leontina, fiţi de acord. E suficient să mergi prin Praga un pic, să vezi ce straturi culturale sunt aşezate unul peste altul, ca să-ţi dai seama că nimic nu se ia din pod. În Cehia nici revoluţia din ʾ68 nu a apărut pe teren gol. Iulian, şi dumneata ce sfaturi ai da părinţilor ca să nu se facă ruptura şi, cum spunea doamna Pilchin, să nu-şi omoare copiii intelectual părinţii?

Iulian Ciocan: „Nu ştiu dacă sunt sfătuitorul cel mai bun, dar, de exemplu, în cazul meu, eu ştiu că Laurenţiu nu va îmbrăţişa meseria de literat şi de filolog.”

Europa Liberă: Never say never.

Iulian Ciocan: „Nu. Aceasta e limpede de pe acum. Dar vreau să zic că mi se pare foarte important ca el totuşi în continuare să citească beletristică. Şi aceasta încerc să fac.

Eu cred că fiecare copil are perioade în care are un soi de predilecţie pentru un anume tip de literatură. Şi dacă părintele este pe fază, el poate atunci să profite de interesul acesta şi să-i dea nişte cărți care ţin anume de zona lui de interes. Aşa mi s-a întâmplat mie. Ţin minte că prin clasa a şasea sau a şaptea Laurenţiu citise „1984” de Orwell şi imediat a simţit nevoia să mai citească nişte distopii. Chiar aşa și mi-a spus: „Mai dă-mi să citesc nişte utopii de acestea întoarse pe dos”. Şi atunci i-am dat şi Huxley, și fraţii Strugaţki, au fost, cred, vreo şapte-opt cărţi, distopii, pe care le-a înghiţit dintr-odată. Şi când i-am propus altceva nu a mai vrut să citească. Dar eram foarte fericit că citise aceste distopii, care oricum îţi lărgesc orizontul...”

Europa Liberă: Eu admir oamenii care au rămas pasionaţi de SF. Una dintre persoanele care chiar e impresionantă, doamna Lidia Kulikovski, directoarea Bibliotecii Haşdeu, care până acum e pasionată, şi eu admir această pasiune. Pentru că oamenii care citesc şi sunt pasionaţi de SF au, cum spunea doamna Pilchin la început, testul trecut la imaginaţie.

Iulian Ciocan: „Exact.”

Europa Liberă: Şi, valorificând în continuare imaginaţia, pot să ştie multe lucruri practice a face. Dumneavoastră, doamnă Pilchin, un sfat pentru un părinte care are acasă un copil şi trebuie să-l lase suficient de liber, dar nici din capul lui.

Maria Pilchin: „Un sfat este să ne scoatem din cap ideea că orice generaţie care vine după noi este degradantă. Eu cred că fiecare generaţie, până la urmă, se constituie într-un nucleu şi se salvează. Aşa cum v-aţi salvat voi, cum ne vom salva noi. Doi, nu trebuie să vă educaţi copiii, educaţi-vă pe voi. Pentru că copiii repetă ceea ce faceţi voi. Respectiv, dacă faceţi bine ceea ce faceţi, credeţi-mă, sămânţa va da rod, că vorbesc aşa, în parabole.

Până la urmă, totul se naşte dintr-un cotidian. Atunci când copilul vede că mama cu tata merg la teatru sau chiar privesc un film bun, poate nu au bani, poate nu stau în capitală sau într-un oraş unde e teatru, dar privesc un film bun, discută, privesc o emisiune bună, pentru că şi emisiunile trebuie să ştii să le alegi, credeţi-mă, toate aceste lucruri rămân iniţial latent, apoi ele evoluează. Şi atunci nu mai ştii că e genetic, că e educat, indus. Important e să mergem pe toate fronturile, să transmitem şi genetic, şi să educăm. Doi, să fim şi foarte atenţi cu cine comunică copiii noştri. Pentru că aceştia sunt trei factori care de fapt îi formează.

Trei, comunicaţi cu ei. Noi suntem foarte prinşi, noi facem bani, noi alergăm peste tot şi nouă ni se pare că o întrebare simplă adresată din partea copilului este neimportantă şi spunem: „Daʾ lasă, mă întrebi atâtaʾ.”

Europa Liberă: Mai bine îţi cumpăr o jucărie.

Maria Pilchin: „Da. „Hai taci”. Iată aceasta este o problemă care s-ar părea că e minoră, dar ea de fapt produce societatea, pentru că de acolo vin foarte multe lucruri. Astfel, acesta este sfatul – educaţi-vă pe voi.”

Europa Liberă: Şi dacă îmi permiteţi şi mie un sfat, tocmai pentru că vorbesc cu artiştii, aş zice să încurajăm copiii să pună mâna să facă şi ei ceva din plastilină, la camera video, să deseneze chiar pe perete direct, să scrie o compunere, o carte poştală bunicii. Actul creaţiei într-o formă minimă este absolut necesar şi formativ.

XS
SM
MD
LG