Linkuri accesibilitate

Se ştie că în viaţa politică serviciile de urgenţă funcţionează mult mai eficient decât în viaţa reală.

România e ţara tuturor imposibilităţilor. Ce s-a întâmplat cu elicopterul serviciilor de urgenţă prăbuşit la începutul săptămânii în lacul Siutghiol nu ar fi fost posibil în nicio ţară civilizată: aparatul nu s-ar fi putut prăbuşi pentru că nu i s-ar fi permis să se ridice de la sol. Nici nu era echipat cum trebuie şi, mai mult, victimă a matrapazlâcurilor financiare, starea lui tehnică era în suferinţă, traseul ales trecea pe deasupra unui luciu de apă, deşi flotoarele fuseseră desfiinţate, pasagerii lui nu erau echipaţi pentru a preveni hipotermia şi nu aveau nici veste de protecţie. Pe scurt, e greu să-ţi imaginezi că elicopterul era pregătit de salvare, fiind mai degrabă numai bun să fie salvat.

Dacă ar exista un serviciu de salvare a salvatorilor. Doar că salvatorii, altminteri grăbiţi la emisiunile de maximă audienţă, au ajuns prea târziu la locul accidentului. Se spune că ar fi primit indicaţii greşite. Că nu s-au coordonat. Că erau insuficienţi salvatori. Oricum, au ajuns inutil. Motorul şalupei de salvare nu mergea, aveau prea puţine vâsle, iar la o adică nici nu ar fi încăput la bord şi victimele salvate, şi salvatorii, nemaivorbind despre aparatura de resuscitare. Urgenţele au ajuns mult prea târziu.

O nouă dovadă că, deşi viaţa românilor e împănată cu taxe şi impozite, moartea e ieftină şi s-a transformat într-un nou tip de ajutor social de la stat. O crimă cu premeditare făcută de subfinanţare, de proasta administrare, de neprofesionalismul serviciilor de urgenţă, de lipsa de coordonare între ajutoarele locale şi serviciul centralizat. Se repetă stereotip scenariul de după accidentul aviatic din Munţii Apuseni din ianuarie acest an deşi, spune o vorbă, a repeta vechile greşeli e semn de prostie patologică. Şi pentru că şi de astă dată numele implicate sunt sonore, de la şeful consiliului judeţean, la miniştri şi secretari de stat, procurorii au început să caute amprenta termică a ţapilor ispăşitori prin ceaţa de peste lacul Siutghiol, descoperind-o printre cei aflaţi la bordul elicopterului, printre mecanicii helioportului sau printre conţopiştii biroului local de urgenţe. Singurul care a căzut deocamdată este elicopterul.

Întâmplarea, de multe ori un important factor de decizie, a transformat accidentul într-un amănunt premergător restructurării echipei guvernamentale. Ar fi fost de aşteptat ca asemenea catastrofă să fie decontată de cineva - de premier, de ministrul sănătăţii, de cel al administraţiei şi internelor. Cineva ar fi trebuit să explice amănunţit ce s-a întâmplat şi să facă sacrificiul de a reintra în anonimat. Capetele ar fi trebuit să curgă torenţial pe culoarele instituţiilor responsabile pentru a demonstra că grija faţă de om nu este doar o figură de stil din programul de guvernare. Nu a fost să fie aşa. După o masivă rotaţie a cadrelor, noul guvern a câştigat un vot zdrobitor în parlament şi o nouă viaţă. Catastrofa a fost celebrată cu şampania victoriei parlamentare. Deşi părăsit de o parte din locotenenţii săi, Victor Ponta e pe caii cei mari şi a decis că nu mai are nevoie de cârja doctorală pentru a fi cineva. A trimis vorbă că renunţă la titlul de doctor şi că poate, cândva, când soarta îi va surâde din nou, are să reia strădania. Sau poate că-l va primi onorific de la facultăţile păstorite de clonele sale politice. Va dovedi că se poate răzbi prin viaţă şi fără să te acoperi de diplome.

Votul din Parlament pentru noul guvern dominat de PSD nu e doar un semn de viaţă lungă şi de continuitate pentru guvernul Ponta, ci şi al necesităţii unei noi strategii politice pentru câştigătorii lozului cel mare la prezidenţiale. Chiar dacă a câştigat votul românilor, Klaus Iohannis nu l-ar câştiga pe cel al aleşilor. Parlamentul şi preşedintele vor continua să trăiască două realităţi paralele în care relaţia lor este de excluziune şi incompatibilitate. Nu e de mirare că preşedintele ales priveşte în planul apropiat al orizontului politic vorbind despre posibilitatea alegerilor anticipate. Un fost prezidenţiabil, Cătălin Predoiu, susţine chiar că noul partid liberal a început să pună pe hârtie detaliile unui program guvernamental pe care-l vor finaliza în trei luni. Schiţa de program ar putea fi rodul nerăbdării lui Cătălin Predoiu care stă pregătit să preia guvernul de când Traian Băsescu nu-şi începuse al doilea mandat, perioadă în care a luat câteva starturi greşite şi comice. Însă ar putea marca şi imposibilitatea comunicării dintre actuala majoritate preocupată să stimuleze consumul (cu investiţii reale doar în clienţi şi conturi personale) şi minoritatea care-l susţine pe preşedinte şi implicit dorinţa acestuia de a schimba filosofia de guvernare. Pentru că un program guvernamental pregătit de un cabinet-fantomă presupune fie o strategie politică de refacere a majorităţii parlamentare, fie o întoarcere la momentul zero al urnelor electorale.

Nu e greu să găseşti în pădurea de mâini ridicate pentru guvernul Ponta uscăturile care ar putea vota şi pentru un guvern Predoiu. Însă şi-ar mai putea permite noul PNL consumarea resturilor politice negociate pe sub masă, fără să se teamă de constipaţia de mai târziu? Cândva, apetitul PNL-ului a stat la baza creşterii masei corporale până dincolo de limitele obezităţii morbide. Direcţia anticorupţie abia pridideşte reglându-i glicemia şi cantitatea de grăsimi nesănătoase acumulate în perioada preelectorală. De altfel şi fuziunea cu PDL face parte din această dietă imposibilă. Cele două partide s-au aflat unul în cătarea celuilalt şi s-au urât cum numai două rude apropiate ştiu şi pot. Rufele pe care şi le-au spălat în public au otrăvit atmosfera de-a lungul multor ani. PNL vedea în PDL o adunătură de fugari plecaţi în 2007 cu tot cu mandatele parlamentare şi ceva din prestigiul partidului-mamă pentru a se alătura partidului-tată, al lui Traian Băsescu. Ceilalţi spuneau că-şi părăsesc partidul pentru a evita proximitatea sulfuroasă a PSD.

Există şi astăzi un nucleu dur al PNL care consideră că recenta fuziune cu PDL readuce la viaţă politică diverşi susţinători ai lui Traian Băsescu dându-i chiar şi acestuia o şansă de supravieţuire după ce părăseşte Palatul Cotroceni. Pentru a instituţionaliza o temere personală, au invocat chiar statutul partidului care prevede la articolul 12 că foştii preşedinţi PNL devin automat membri ai Biroului Politic. E drept, chiar dacă-şi dorea zgomotos acest lucru, Traian Băsescu nu a fost preşedinte PNL ci al PD dar, printr-o fandare avocăţească, ar putea reveni alături de cei pe care-i repudia acum doi ani.

Unii cred că alegerea noului co-preşedinte PNL, Alina Gorghiu, în detrimentul unui vechi stâlp al societăţii liberale cum este Ludovic Orban, ar fi deschis o portiţă pe unde să scape Traian Băsescu cu tot cu scheletele din dulap şi că mariajul cu PDL-ul va produce o sarcină toxică: asimilarea partidului prezidenţial şi reciclarea, sub pretextul întăririi dreptei, acapucăturilor politice care au condimentat până la cote toxice mandatul lui Traian Băsescu.

A-i întinde acum o mână ar fi însemna să-i dea dreptate lui Victor Ponta care şi-a construit campania prezidenţială pe demonizarea lui Traian Băsescu şi a contracandidaţilor care ar vrea să-i arunce acestuia un colac de salvare. Chiar dacă Victor Ponta nu a câştigat, această frică are o bază reală pentru că se ştie că în viaţa politică serviciile de urgenţă funcţionează mult mai eficient decât în viaţa reală. Nu e mai puţin adevărat că, extinzând planul de analiză, disputele stârnite de alegerea noului co-preşedinte PNL nu au nicio relevanţă de vreme ce Klaus Iohannis a spus nu odată că nu i-a rezervat niciun rol lui Traian Băsescu, aşadar partizanii lui din noul PNL sunt lipsiţi de obiectul pasiunii. Pe de altă parte, majoritatea parlamentară continuă să fie în favoarea lui Victor Ponta care se va juca din nou cu cheia de la vistieria ţării iar votul pentru noul preşedinte PNL nu rezolvă problemele de guvernare.

Ironia sorţii face ca schimbarea de ştafetă în PNL şi la Palatul Cotroceni să se petreacă tocmai într-una din zilele care marchează un sfert de secol de la evenimentele din decembrie 1989. Este o iarnă ceţoasă şi cu toţii se tem de irelevanţa schimbărilor. Se tem ca nu cumva, profitând de vizibilitatea redusă, personajele să se schimbe între ele, unele să dispară cu totul, altele să vină în locul lor. Mulţi spun că schimbarea are loc prea devreme, că din cauza decalajului de meridian politic, noul preşedinte trebuie să aştepte alegerile din 2016 ca să poată schimba cu adevărat ceva.

Alţii, pe de altă parte, sunt de părere că e prea târziu: răul a devenit norma societăţii. A fost cosmetizat sub forma binelui suprem. Îl găsim la toate palierele decizionale, simulând mecanismele şi inevitabilul democraţiei. Îl găsim în diverse politici protecţioniste, în îmbrăţişarea cu care-şi ţine captiv electoratul guvernul sau în ajutoarele sociale care au creat dependenţă. Chiar şi în reţetele medicale falsificate şi în aparatura stricată a sistemului de urgenţă. Binele a devenit imposibil. Dar, cum spuneam, România e ţara tuturor imposibilităţilor. Singurul lucru de care avem nevoie e răbdarea. Pe cât posibil!

XS
SM
MD
LG