Linkuri accesibilitate

„Alte națiuni au plătit chiar mai scump libertatea lor actuală și, indirect, au plătit și pentru a noastră. Rîurile de sînge care au curs în Ungaria, Polonia, Germania, iar cu puțin timp în urmă într-un fel atît de înfiorător în România, nu trebuie uitate.”

Dintre toți prietenii, cunoscuți direct sau numai resimțiți ca atare, care au plecat pe alte tărîmuri în ultimii 25 de ani, cel mai mult îmi lipsește Vaclav Havel. Sub imperiul febrei pe care o trezește zilele acestea aniversarea unui sfert de veac de la căderea regimurilor comuniste din Europa centrală și de est, am simțit nevoia să-l recitesc, nevoia unei reîntoarceri la reflecțiile lui, așa cum le formulase în 1989, în vară și în iarnă, la încheierea anului „revoluțiilor”. În acest interval, din iulie pînă în decembrie, o revoluție eminamente pașnică îl transformase din scriitorul și filozoful disident, direct în președintele responsabil al unei întregi țări, al Cehoslovaciei.

În iulie 1989, încă prizonier al regimului de la Praga, discursul său de acceptare a Premiului Păcii, acordat de Asociația Editorilor Germani la Tîrgul Internațional de Carte de la Frankfurt, era citit de actorul Maximilian Schell. „Un cuvînt despre cuvinte” – cum și-a intitulat Havel discursul-eseu – evoca forța și, în același timp, ascensiunea și decăderea cuvintelor, a sensurilor lor.

„Ce se poate spune despre cuvintele lui Marx? – întreba retoric Havel. Au servit ele să ilumineze un plan complet ascuns al mecanismelor sociale sau au constituit numai germenele neobservat al tuturor acelor monstruoase Gulaguri ale viitorului? Nu știu: cel mai probabil, ambele în același timp.” Și, nota el „același cuvînt poate, într-un moment, să iradieze o mare speranță; într-un altul să emită radiații letale. Același cuvînt poate fi adevărat într-un moment și fals în următorul, într-unul să ilumineze, în altul să decepționeze. […] Același cuvînt poate, odată, să fie o piatră de fundament a păcii, iar altădată, în fiecare silabă să răsune focul unei mitraliere.”

Exemplele invocate de Havel erau mai mult decît sugestive. „Gorbaciov vrea să salveze socialismul prin economia de piață și libertatea cuvîntului, în timp ce Li Peng apără socialismul masacrînd studenți, iar Ceaușescu trecîndu-și sub buldozer națiunea. Ce înseamnă cuvîntul cu adevărat pe buzele primului și pe ale celorlați doi?”

„Pe măsură ce ne apropiem de sfîrșitul celui de-al doilea mileniu, lumea - și în particular Europa - se găsește la o răspîntie de drumuri. […] Nu este greu de demonstrat că toate principalele amenințări ce confruntă lumea astăzi […] au ascunse adînc în ele o singură rădăcină: imperceptibila transformare a ceea ce la origine a fost un mesaj umil într-unul arogant. În mod arogant, omul a început să creadă că, în calitatea sa de punct culminant și stăpîn al creației, a înțeles în mod complet natura și că poate face ce vrea cu ea, […] că posesor al rațiunii, el poate să-și înțeleagă în întregime istoria și, în consecință, să plănuiască o viață fericită pentru toți, iar aceasta îi dă chiar dreptul, în numele unui viitor mai bun … să-i înlăture din calea sa pe toți cei ce nu intră în planul lui. […] Învățînd din toate acestea, ar trebui să luptăm împreună împotriva cuvintelor arogante și să ținem un ochi deschis împotriva oricărori germeni insidioși ai aroganței în cuvinte…”

Eliberat la propriu și la figurat de constrîngeri, Vaclav Havel își continua ideile la sfîrșitul lunii decembrie 1989, în primul său discurs cu ocazia Anului Nou, în calitate de președinte al țării, de data aceasta. Gînditorul atrăgea atenția, cu acel prilej, că „lucrul cel mai rău este că trăim într-o ambianță morală contaminată. Ne simțim bolnavi moral fiindcă ne-am obișnuit să spunem ceva diferit de ceea ce gîndim. Am învățat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unul pe altul, să nu avem grijă decît de noi înșine. […] Ne-am obișnuit toți cu sistemul totalitar și l-am acceptat ca un fapt imuabil, ajutîndu-l astfel să se perpetueze. Cu alte cuvinte, sîntem toți – chiar dacă în măsuri diferite – responsabili de această mașinărie totalitară; nici unul din noi nu este doar victimă: sîntem toți, în același timp, co-creatorii ei. […]”

Discursul lui Havel de Anul Nou 1990 (cu subtitluri englezești).

„Să nu ne înșelăm cu cuvinte: cel mai bun guvern din lume, cel mai bun Parlament și cel mai bun președinte, nu pot realiza mare lucru de unul singur. Și ar fi greșit să se aștepte un remediu general numai de la ele. Libertatea și democrația includ participarea și, prin urmare, responsabilitatea din partea fiecăruia dintre noi.”

Havel îndemna cu același prilej: „Trebuie să păstrăm în amintire faptul că alte națiuni au plătit chiar mai scump libertatea lor actuală și că, indirect, au plătit și pentru a noastră. Rîurile de sînge care au curs în Ungaria, Polonia, Germania, iar cu puțin timp în urmă într-un fel atît de înfiorător în România, ca și marea de sînge vărsată de națiunile din Uniunea Sovietică, nu trebuie uitate. […] Astăzi, principalul nostru dușman îl constituie propriile noastre trăsături rele de caracter: indiferența față de bunul comun; vanitatea; ambiția personală; egoismul și rivalitatea. Principala luptă va trebui să o dăm pe acest cîmp. […] Politicile viitoare și prestigiul statului nostru vor depinde de personalitățile pe care le selectăm…”, spunea Vaclav Havel.

Cuvinte simple, mereu valabile, 25 de ani după revoluțiile din 1989...

Pe aceeași temă

XS
SM
MD
LG