Linkuri accesibilitate

Ceea ce s-a întâmplat pe 16 noiembrie 2014 mă face încrezător. După 25 de ani, am trăit un alt moment fast.

Se împlinesc 25 de ani de la declanșarea revoluției din România din decembrie 1989, soldată cu executarea dictatorilor Nicolae și Elena Ceaușescu. Europa Liberă rememorează căderea comunismului în România cu o serie de analize și comentarii, astăzi cu prof. Alexandru Călinescu.

Decembrie 1989? Cum aș putea să mă dezic de entuziasmul febril din acele zile? Cum aș putea să uit speranțele care ne însuflețeau, sentimentul exaltant că vom putea trăi în sfârșit într-o altă lume, o lume normală, unde determinante vor fi nu opreliștile și interdicțiile, ci drepturile și libertățile ?

Sigur, deși trăisem atâta amar de vreme în sinistra „societate multilateral dezvoltată”, nu apreciasem corect amploarea dezastrului. Românii ieșiseră din noaptea comunistă mutilați sufletește, abrutizați de decenii de propagandă imbecilă, derutați și șovăielnici. Nu toți. Mulți nomenklaturiști și securiști s-au orientat rapid, au pus mâna pe pârghiile economice, au căpușat fabrici, au trimis uzine întregi la depozitele de fier vechi, au făcut averi, în timp ce „clasa muncitoare” manifesta în stradă strigând „Nu ne vindem țara !” și „Noi muncim, nu gîndim!” Parcă n-ar fi fost de-ajuns cei 45 de ani de comunism, a trebuit să suportăm și o lungă, penibilă, dureroasă tranziție.

Într-o carte apărută de curând, intitulată O idee care ne sucește mințile (ed. Humanitas), Horia-Roman Patapievici diagnostichează nu se poate mai precis această teribilă maladie a tranziției, cu consecințe adânci și de durată: „Descompunându-se, societățile totalitare au pus în libertate oameni care funcționează în continuare, programați ca niște roboți, după instinctele necesare supraviețuirii în 'normalitatea' totalitară.

Prima lor opțiune este să nu respecte nici o regulă, prefăcându-se că le respectă scrupulos pe toate; să fenteze toate instituțiile, pretinzând că nu fac decât să le susțină; să tragă pe sfoară statul, prefăcându-se că sunt cetățeni model; și să-și înșele semenii, pretinzând că îi respectă”. Acesta este, așadar, omul dedublat, avatar – adaug eu – al lui homo sovieticus, cel descris de Zinoviev, Soljenițîn, Bukovski și atâția alții…

Și totuși… Am câștigat, după 1989, două drepturi fundamentale, libertatea cuvântului și libertatea de a călători, care au produs cu timpul, lent dar ireversibil, schimbări de substanță.

În ce-i privește pe nostalgicii comunismului, ei sunt, din păcate, irecuperabili: au un deficit de memorie, gândesc în clișee, sunt inadaptabili la realitățile de astăzi (cum zicea deunăzi, într-un interviu, fostul disident polonez Adam Michnik: „bineînțeles că înainte era mai bine: eram tânăr și aveam succes la fete…”).

Noile generații vin însă cu altă mentalitate, cu alte repere, alte sisteme de valori. Schimbarea, în aceste condiții, devine inevitabilă. Să sperăm că ea ne va înscrie definitiv pe făgașul cel bun.

Și, ca să-mi duc gândul până la capăt: ceea ce s-a întâmplat pe 16 noiembrie, în turul al doilea al prezidențialelor din 2014, mă face încrezător. După 25 de ani, am trăit un alt moment fast, ce poate marca un nou început. Totul e ca societatea civilă să dovedească în continuare fermitate lucidă și solidaritate.

XS
SM
MD
LG