Linkuri accesibilitate

Un eseu de Marius Stan.

„Războaiele și revoluțiile... au schimbat fizionomia secolului XX". Așa își începea cândva Hannah Arendt studiul despre mișcările revoluționare. Revoluția română din 1989 a transformat cu siguranță faciesul unei societăți aflate, la acea dată, în pragul demenței colective. Pe de altă parte, întreaga transformare care a avut loc în Europa Centrală și de Est în 1989 nu a putut ieși dintr-o anume solemnitate escatologică. De la sociologul Ralf Dahrendorf și până la istoricul Timothy Garton Ash, aproape toți comentatorii evenimentelor au fost de acord că sistemul comunist a murit în Europa. Vladimir Tismăneanu a vorbit despre naufragiul utopiei, despre felul în care revoluțiile acelui annus mirabilis au schimbat radical și fundamental „harta politică, economică, axiologică și culturală a lumii”. Partea strălucitoare a cinematografiei românești post-revoluționare s-a născut așadar tocmai din această cenușă a cadavrului totalitar și pe fundalul diversității redescoperite.

Odată cu prăbușirea regimului comunist, cinematografia românească a prins viață pe acordurile temelor istoriei recente. Că s-au concentrat asupra perioadei comuniste, asupra momentului revoluționar 1989, sau asupra tranziției postcomuniste, filmele Noului Val Românesc (așa cum este el recunoscut) au tratat subiectele istoriei recente cu o sensibilitate și o iscusință admirabile. Tangent la „finalul evoluției ideologice a umanității", anunțat încă din 1989 de Francis Fukuyama într-un celebru articol (dezvoltat mai apoi în carte), se află și filmul „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii” (2006) al lui Cătălin Mitulescu.

Este vorba despre o tragi-comedie presărată cu mult absurd și chei interpretative. Un film de ficțiune în care soarta dictatorului Ceaușescu atârnă în mod simbolic de firul imaginației unui puști de doar șapte ani, decis să răzbune printr-un complot antiprezidențial fuga surorii lui din țară.

Tot la ficțiune se încadrează și „Hârtia va fi albastră”, pelicula lui Radu Muntean care tratează despre confuzia din jurul evenimentelor de pe 22 decembrie 1989, preluarea televiziunii publice, psihoza teroriștilor ori implicarea armatei. Probabil însă că cel mai prizat de public rămâne filmul „A fost sau n-a fost” al lui Corneliu Porumboiu, despre revoluția televizată în direct. Povestea se construiește în jurul unei emisiuni TV dintr-un mic orășel de provincie, la 16 ani de la Revoluție, acolo unde patronul postului de televiziune dezbate cu cei doi invitați ai săi însăși existența revoluției.

Toate cele trei filme amintite evocă sub rezervă artistică teme extrem de importante care au marcat narațiunea post-totalitară asupra trecutului recent. La 25 de ani de la momentul revoluționar 1989, întrebările legate de participanții la evenimente ori de chiar definiția acțiunii revoluționare, rămân de o imensă actualitate. În condițiile unei amnezii pernicioase și a continuității elitelor, inclusiv a celor artistice -- vezi filmele lui Sergiu Nicolaescu, peliculele Noului Val cinematografic românesc au un dublu rol: pe de-o parte, transcriu în limbaj vizual dezbaterea subtextuală a unei societăți care încă își rescrie și reinventează momentul fondator 1989; pe de altă parte, ele plasează momentul revoluționar '89 românesc în context european și internațional.

Festivalul de film românesc de la Berlin dedicat Revoluției Române, desfășurat în luna noiembrie a acestui an, a avut pe afiș alte trei filme documentare: „După revoluție”, de Laurențiu Calciu; „Anatomia unei plecări”, de Șerban Tătaru; și „București, unde ești?”, de Vlad Petri. Au mai fost prezentate și filmele de ficțiune ale anului 2006 menționate anterior, precum și „Videogramele unei revoluții” în regia lui Harun Farocki și Andrei Ujică, sau „Piața Universității - România”, în regia lui Stere Gulea, Sorin Ilieșiu și Vivi Drăgan Vasile.

În decembrie 2014, filmele românești dedicate Revoluției, perioadei comuniste și celei postcomuniste au intrat în contact cu publicul străin și la New York, în cadrul deja celebrului festival Making Waves. Articolele elogioase din „The New York Times” sau „Wall Street Journal” confirmă mai ales calitatea artistică a acestor producții. La Lincoln Center (NYC) au impresionat peliculele „Q.E.D.”, în regia lui Andrei Gruzsniczki, „Sunt o babă comunistă”, în regia lui Stere Gulea, „Roxanne”, în regia lui Valentin Hotea, și chiar co-producția româno-bulgară „Viktoria”, semnată de Maya Vitkova. Publicul prezent a avut ocazia să discute principalele subiecte ale filmelor, după proiecții, cu actori, regizori și alți comentatori invitați.

Trebuie spus răspicat că Noul Val Românesc nu a apărut imediat după 1989, iar anii 1990 au fost marcați de teribile privațiuni, inclusiv pentru industria cinematografică românească. După cum spunea și Mircea Mihăieș într-un text mai vechi, „într-o Românie kafkiană, Nicolae Ceaușescu este urmat, destul de logic, de Ion Iliescu”. Președintele Iliescu este și artizanul a ceea ce se cheamă Institutul Revoluției Române, o „ficțiune” instituțională a cărei unică menire a fost în ultimii 25 de ani să instituie o comemorare artificială urmată de dezbateri sterile, de obicei doar între cei care au preluat puterea în 1989, istorici de casă, alți prieteni ai defunctului FSN. Tot sub Ion Iliescu, regizori ai vechiului regim precum Sergiu Nicolaescu au avut același tip de privilegii, fie de status, fie financiar. Începând cu anul 2004 însă, tinerii regizori români reușesc să-și susțină filmele, din ce în ce mai mult, din finanțări externe. Tot ei încep să câștige premii internaționale prestigioase iar ceea ce părea inițial a fi doar exotismul unei culturi periferice europene, începe să capete consistența unei vedete internaționale autentice: FILMUL ROMÂNESC!

Temele pe care Noul Val… le promovează sunt preponderent, cum spuneam, teme de istorie recentă. Dar maniera în care o face, este una foarte europeană. Vedeta Noului Val… rămâne fără îndoială filmul lui Cristian Mungiu, „Patru luni, trei săptămâni și două zile”, câștigătorul Palme d'Or, la Cannes, în 2007. Și acolo unde manualele ori textele cu carcater științific eșuează în a explica, radiografia și recompune fragmente importante ale vieții de dinainte de 1989, filmele românești reușesc magistral să fixeze fundalul vieții cotidiene în comunism și chiar postcomunism.

Ele funcționează deopotrivă ca un catalizator de energii, propedeutică a disciplinei istoriei pentru cei născuți după 1989 și vector de promovare externă. Probabil că niciun alt domeniu nu a mai atras atât de tare atenția asupra istoriei recente a României precum cel cinematografic. Interesul pentru Revoluția română, pentru epoca Ceaușescu, dar și pentru avatarurile tranziției, a fost ținut în viață mai ales prin aceste filme. Meritul tinerilor regizori este departe de a fi pe deplin conștientizat.

Peliculele lor nu sunt pur și simplu rețete facile de atragere a publicului, ci adevărate manuale de administrare a trecutului. Este suficient, de pildă, să ne uităm pe genericul filmului "Q.E.D.", filmul despre și în stilul anilor 1980, pentru a constata o întreagă armată de oameni, consultanți, experți, ce a muncit la construirea unei narațiuni ireproșabile. Regizorii Noului Val sunt persoane extrem de informate, pasionate și oneste în raport cu sursele istorice. Iar faptul că tocmai cinematografia a reușit să redea ceea ce alte instituții au eșuat în a oferi societății aflate în tranziție, este revelator.

Societatea românească, asediată înainte de 1989 de cenzură masivă, de represiune, de teroare și psihoză indusă, a fost eminamente una vizuală. Dacă au lipsit textele, sens larg, cu siguranță nu au lipsit ochii. Nu mai este de mirare atunci faptul că nu literaturii românești post-totalitare i-a revenit misiunea de a crea identități colective, ci tocmai filmului, arta vizuală par excellence. Putem afirma fără riscul de a greși prea tare că din alchimia post-revoluționară am ieșit cu toții un pic mai vizuali. Iar Noul Val este ecoul acestor imagini care încă ne bântuie... Desigur, avem în literatura post-comunistă un Mircea Cărtărescu ori o Herta Müller, dar impactul cinematografic a fost cu adevărat cel de masă. Și acolo unde literatura s-a distins prin excepții, cinematografia a făcut-o fără excepție...

XS
SM
MD
LG