Linkuri accesibilitate

„Nu am văzut nimic la Timișoara”… Despre luciditate în timp de Revoluție…


Decembrie 1989 în piața centrală a orașului de pe Bega

Decembrie 1989 în piața centrală a orașului de pe Bega

Freelance atunci pentru BBC, am ajuns la Timișoara chiar pe 22 decembrie...

Dan Alexe în 1988, în documentarul belgian „Le désastre rouge”

Dan Alexe în 1988, în documentarul belgian „Le désastre rouge”

E ciudat: atât în jurul televiziunii, cât si in jurul Comitetului Central, clădirile au fost distruse cu tunul pe când cele doua imobile, despre care se spune ca sint ținta atacurilor teroriste, sint neatinse. Câteva geamuri sparte, dar nicio urma de gloanțe in zid. Unde au dispărut hoardele de asasini? Si ce-mi spune ca impuscaturile din noaptea trecută nu proveneau de la soldați care trageau in aer?

Am regăsit corespondențele mele pentru BBC din decembrie 1989. Săptămânalul Lumea Libera, din New York, le strânsese cronologic si le publicase in ianuarie ’90.

Rasturnarea lui Ceausescu a prezentat ca aspect inedit, pe linga faptul ca s-a petrecut pe un imn de fotbal („Oleee-oleee, Ceausescuuu nu mai eee!…”), o maiastra manipulare a presei: minciuna „gropii comune” de la Timisoara. Am fost unul din putinii ziariști care nu au căzut prada montajului evident al loviturii de stat din interior. La fel, nu am fost prins nici in isteria „gropii comune cu 4000 de morți” si nici manipulării psihologice cu „teroristii”.

Dintre toti ziaristii straini care s-au isterizat atunci, in Timisoara, in fata acelor citeva cadavre cusute cu ață doar corespondenta cotidianului belgian Le Soir, Colette Brackmann, a publicat citeva luni mai tirziu o mea culpa formala: un articol-confesiune pocait care se intitula „Nu am vazut nimic la Timisoara”. Ceilalti ziaristi traumatizati care cazusera in capcana patosului umanitar au preferat sa taca, sperind intr-o miloasa uitare.

Toti au scris atunci, in decembrie ’89, ca la Timisoara s-a gasit o groapa comuna cu 4.000 de victime ale Securitatii. Ziarista pocaita s-a intrebat ulterior, in confesiunea ei, cum de a putut face dovada unei atit de mari orbiri. Cum? Intrebarea e retorica. De vina e modul competitiv in care functioneaza presa, precum si neincrederea cu care unele redactii isi privesc corespondentii de pe teren.

Freelance atunci pentru BBC, am ajuns la Timisoara chiar pe 22 decembrie. Telefonind la redactie de la Spitalul nr. 1 – unul din putinele telefoane care functionau -, am aflat de la redactorul-sef ca trebuia sa merg imediat la „groapa comuna a Securitatii”.

Am numarat acele 19 cadavre putrezite, despre care avea sa se afle ulterior ca proveneau de la morga spitalului si ca fusesera ingropate acolo inainte de Revolutie, cum si aratau de altfel. Cind mi-am trimis corespondenta, seful era foarte suparat. Insista ca trebuie sa gasesc 4.000 de morti. Toate agentiile transmiteau asta.
In fata incapatinarii mele, a sfirsit prin a-mi spune suparat ca nu ma aflu unde trebuia.

Iata acele corespondente pentru BBC, publicate atunci de Lumea Liberă:

Revoluția si limba de lemn

Budapesta

21 decembrie, noaptea

Ambasada română, pazita de poliția locală, e inconjurată de oameni care țin în mînă lumanari. Traian e timișorean. Mi se prezintă ca șeful Ligii Anticomuniste Române.

– „Am o ciuda pe moldovenii ăștia”, imi zice. „Ăștia care au tras la Timișoara. Au adus regimente de moldoveni sa ne omoare. Pe soldații noștri ii mută la canal, iar la noi aduc criminali de la Suceava.”

Traian imi explica cât sint de necajiti, el si băieții din Liga. I-au rugat pe unguri sa le dea arme si sa-i lase sa se-ntoarca in România. Ungurii le-au spus ca pot sa se întoarcă oricând, dar că arme ioc. Dupa care, reprezentanții Ligii Anticomuniste s-au dus la ambasada Israelului si au explicat unui secretar ca trebuie facut facut ceva împotriva mercenarilor arabi ce macelaresc populația română. N-ar vrea Israelul sa-i ajute? Cu cartusele n-ar fi o problemă, in Ungaria se mai face rost de pe la soldații ruși. Secretarul, zice Traian, le-a răspuns ca el singur nu poate lua o hotărâre, ambasadorul sărbătorind Craciunul in Israel. Evit sa relev contradictia, fac o donație Ligii si merg sa ma culc.

Vineri, 22 decembrie

La trei dupa-amiaza se anunță căderea si fuga lui Ceaușescu. Ma urc in mașina închiriată la Budapesta si ma îndrept spre Timișoara. La Szeged, mi se spune ca sint inconștient: „Teroristii” trag cu multă plăcere asupra mașinilor înmatriculate in Ungaria. Auzind asta, un coleg de la televiziunea flamandă prefera sa facă un ocol, traversand Iugoslavia si Bulgaria si intrând prin sud, pe unde i s-ar fi spus ca n-ar fi „teroristi”. Va fi împușcat doua zile mai târziu, intr-o mahala a Bucureștiului, noaptea, de niște soldați pe care-i speriase cu proiectorul camerei.

La frontiera aștept trei ore. Vameșii se uitau la televizor, unde Dinescu, dovedind ca in est, la noi, poetul si-a păstrat vechiul statut de cronicar al națiunii, își rotea ochii anuntand fuga dictatorului. Mi se spune „sa am grijă cu mașina ungureasca”.

In Nădlac, primul sat pe care-l traversam, e o bezna totala. La ieșirea din sat, in câmp, vreo 50 de tineri purtând steaguri găurite se plimba cântând pe un imn de fotbal „Oleee-oleee, Ceausescu nu mai eee!…

Visez la sincretismul cultural pe care ni-l rezerva mileniul al treilea. Șeful manifestantilor mi se urca pe capotă. Vorbind ciracilor săi, le multumeste in vrac lui Gorbaciov, lui Bush, Mitterrand, lui Imre Nagy. Bocesc de emoție odată cu ei.

La Arad, in piață, e lumină. Lume multă care aplaudă comitetul proaspăt alcătuit, urcat intr-un balcon. Aflu de la tribuna ca „Armata e cu noi” si ca cei care au tras la Timișoara erau numai niște arabi si niște asasini adunați de prin orfelinate. Imi continui drumul cu inima ușoară.

Timișoara

Intru in Timișoara, trecând prin multe controale ale armatei, plasate de-a lungul șoselei. La 9 seara încep impuscaturile, pe fond de huruit de tancuri si lume panicată. Întâlnesc o patrula de civili, le spun ca sint reporter si ma vad condus la Spitalul nr. 1. Acolo surpriza: inca doua duzini de reporteri si doua echipe „Médecins du Monde” si „Médecins sans Frontières”. Afara se trage. De-acum e târziu. Ni se da de mâncare si ni se fac paturile. Adorm auzind povesti cu securisti ce intra prin saloane si împușcă lumea in cap.

Sâmbăta, 23 decembrie

Am rămas toată dimineața in spital. Pe blocul de vizavi se postaseră doi tragatori care încurcau toată populația. Soldații promisesera sa-i dea jos, dar o tot lungeau si oamenii se ițeau pe la colțuri sa vadă ce se întâmpla. De plictiseală vizitez de mai multe ori spitalul, care conține, in afara de ziariști, care se fotografiază intre ei, o serie de răniți si un mort care arata infiorator.

Întreb daca e adevărat ca securiștii au tras prin spitale si că omoară răniți. Doctorii imi spun ca in spitalul lor nu, dar ca au auzit ca in clinicile noi, din centru, s-ar fi intâmplat si asta. Discuția e întreruptă de sosirea unui soldat rănit la cap.

Unul din paznici iese din când in când prin spatele spitalului, cu grupuri de reporteri, ducandu-i sa le arate cele 19 cadavre proaspăt dezgropate. „Mai sint 4000 in pământ”, imi spune el. „Mercenari lui Ceaușescu i-au tăiat si i-au cusut la loc. Vino sa vezi. Te-apuci de păr!” Prefer sa ma uit la televizor, in hol, unde se transmite palpitantul happening al prezentării, in fața camerelor, a securistilor arestați si unde generalul Vlad, în nedumerirea unora si exaltarea altora, anunța ca si Securitatea e cu poporul.

București
27 decembrie

La București, ca și la Timișoara, toți reporterii sint adunați intr-un singur loc, hotelul Intercontinental, unicul punct din care se poate telefona in străinătate. Sint vreo 400 de reporteri, nevorbitori de română, escortați, trimitand in lumea intreaga reportaje apocaliptice.

In București, de fapt, nu se mai trage. In trei zile, armata de macelari despre care vorbește presa internațională a dispărut definitiv, nimeni nu știe unde. Armata „normală” a incercuit Palatul si fostele sedii ale partidului. Orasul începe încet-încet sa se organizeze. Nu exista taxiuri, doar câte un autobuz pe ici pe colo, pe care e lipită crucea rosie.

Zecile de controale sint o caznă pentru nervi, in special in metrou, unde sute de voluntari controlează corporal pe absolut toată lumea, producand cozi uriașe. Unii din acești voluntari n-au mai iesit din metrou de mai multe zile. De-a lungul zidurilor sint aliniate saltelele pe care dorm. Multi n-au decât vreo 14 ani.

Unul imi caută in hartii si imi spune, nu stiu de ce, ca daca imi găsește vreun portret al lui Ceaușescu mi-l rupe. Il cert si-i spun că democratia trebuie sa fie permisivă.

Ma las pipait pentru a suta oară intr-o zi, dupa care, câțiva metri mai încolo, încep sa opresc oamenii si sa-i caut in bagaje. Nimeni nu protestează.

Ceaușescu si Elena au putut fi văzuți, in aceeasi zi, morți la televizor. Tata lumea s-a uitat hulpav la rezultatul execuției, cele doua corpuri inerte, cu un gros-plan pe chipul lui Ceaușescu. Se împlinește astfel o fantasmă a scriitorului francez Georges Bataille, adversar al pedepsei cu moartea, care cerea ca in cazul în care ea ar fi aplicată, sa fie publica, transmisă la televizor, iar nu executată in ascuns, pentru ca tot poporul sa-si poată asuma răspunderea omorârii. Acum nu se va mai afla niciodată câte ar fi avut de spus Ceaușescu.

Televiziunea nu mai e de mult in pericol. Se știe, dupa noile reguli ale strategiei, că cei ce ocupă televiziunea si radioul câștigă. E ciudat: atât in jurul televiziunii, cât si in jurul Comitetului Central, clădirile au fost distruse cu tunul pe când cele doua imobile, despre care se spune ca sint ținta atacurilor teroriste, sint neatinse. Câteva geamuri sparte, dar nicio urma de gloanțe in zid. Unde au dispărut hoardele de asasini? Si ce-mi spune ca impuscaturile din noaptea trecută nu proveneau de la soldați care trageau in aer? Alung aceste gânduri nedemne de o revoluție.

Tânărul guvern are de înfruntat primele tensiuni si primele nedumeriri. Televiziunea transmite apeluri împotriva mitingurilor improvizate. „Se vor face mitinguri atunci când Frontul Salvării Nationale va fi gata sa le organizeze”, lansează crainicii. „Nu-i ascultați pe cei care va cheamă la adunari.” Unii nu asculta apelurile si ar vrea sa se meargă mai departe. Un grup de vreo suta de persoane coboară Bulevardul Bălcescu scandând „Jos comunismul! Jos Brucan! Veniți cu noi!”

Televiziunea își continua spectacolul in direct. Mai multe tipuri de discurs se incruciseaza, de la cel religios al Doinei Cornea, care spune ca tot ce s-a intâmplat este un miracol divin, pînă la apeluri care păstrează toate sabloanele rigide ale limbii de lemn către „oamenii muncii, români, maghiari, germani si de alte nationalitati”.

Atât Televiziunea cât si Radioul transmit, din lipsa de altceva, aceleași marșuri militare care au servit si in alte ocazii.

28 decembrie

Făt Frumos din basmul lui Eminescu e singurul ce nu s-a lăsat impresionat de mesajul de disuasiune pe care il constituiau căpățânile infipte in pari. Aceeasi metoda e aplicată pentru sperierea „teroriștilor” din cartierul Ghencea. De vreo cinci zile încoace, cei ce trec prin fata Ministerului Apărării pot admira o „natura moartă” meșterită de unitatea militară ce păzește ministerul. In mijlocul străzii au fost aranjate câteva trupuri carbonizate. Teratologia basmelor a fost reprodusă amanuntit. Sub o mașină blindata rasturnata a fost plasată o jumătate de om – Barbă Cot –, iar in vârful tanchetei un cap, oarecum descompus, cu orbitele goale. „Terorist”, explică soldații. Circulația a fost deturnată pentru ca toată lumea sa se poată apropia si sa-l scuipe… Ceva mai încolo, alte trupuri, alte tancuri, de data asta neimpodobite, parand a striga „cap, vreau cap”, ca in povestea pomenită.

29 decembrie

Guvernul, prin gura crainicilor vechiului regim, care dupa ce si-au refăcut in doua fraze virginitatea, își continua domol si nesurazator recitarea noilor decrete, a anunțat primele măsuri: lumina peste tot, libertatea cultelor, alegeri libere… Apoi un decret surprinzător si contradictoriu: „Libertatea presei, radioului si televiziunii si trecerea acestora in mâinile poporului.”

S-au mai decretat schimbări terminologice, stiindu-se ca libertatea începe de la gura: astfel, Miliția se infrumuseteaza in Poliție.
Alte decrete pe care ziarele de azi le reiau sub titlul „Hotărâri de maxima importanță pentru binele țării” sint numirile de miniștri precum si inaintarea in grad a 50 de generali din Ministerul Apărării si Ministerul de Interne care, dupa cum anunțase generalul Vlad, au fost tot timpul alături de popor.

Intre timp, FSN a fagocitat complet întreaga administrație si practic întreaga societate. Peste tot, prin orașe, sate si instituții, au fost înființate, prin decret, consilii teritoriale al căror rol e sa dirijeze viața economică si menținerea ordinii în localitatea respectiva. Pana atunci, spaima de teroristi, sporită eventual de capete abandonate pe la răscruci, mărește adeziunea populară in jurul Frontului Salvării. Cu atât mai mare a fost dezamagirea ziaristilor când, intr-o conferință de presa ținută la Intercontinental, nici Vice-președintele Frontului Salvării, nici secretarul de stat de la externe prezent, n-au știut sa spună nimic concret despre acești teroristi: unde sint ei, cam câți ar fi, de ce nu-i mai aude nimeni, de unde au venit si unde au apus.

30 decembrie

Desi luptele au încetat de multă vreme, oratori televizați continuă sa alimenteze provincia cu zvonuri alarmiste. Diverse persoane, ajutate de crainicii tradiționali – acum reconvertiti – își încep discursul cu „m-am strecurat printre gloanțe pînă in fața camerelor”, când in București e liniște de mai multe zile. Nu e de mirare ca in țară se crede ca la București luptele continuă, ca liniile de tren sint aruncate in aer, ca apa e otravita si ca undeva, la munte, e tupilată o armata de arabi.

Eternii crainici spovediți citesc telegrame de felicitări către noul guvern, in care minerii promit ca vor da mai mult cărbune, iar taranii mai mult grîu. Revoluția pare a se fi oprit în pragul limbii.

Am asistat la reuniunea Ligii studentilor afiliați FSN, unde o studenta a propus sa se respecte sărbătorile religioase ale tuturor confesiunilor. Președintele [Marian Munteanu] a înlăturat aceasta propunere: „Libertatea are limite. Singurele sărbători admise trebuie sa fie cele ale religiei noastre nationale de stat, creștinismul ortodox.”

In Piata Palatului, in fața sediului Comitetului Central, neatins de gloanțe, un grup de oratori face campanie pentru embrionarul Partid Democratic. „Din PD poate face parte oricine, muncitori, țărani, intelectuali…„Sau tigani!…”, e intrerupt. „Da!”, striga el. „Si țiganii pot face parte, daca-s oameni si daca au cuvânt…”

Un oficial al FSN [Andrei Pleșu] declară ca acum „trebuie sa reeducăm natura umană”, fraza ce îmi dă piele de găină. Sa fie ciclicitatea istoriei atât de inevitabilă?

XS
SM
MD
LG