Linkuri accesibilitate

„Părinții mei vorbeau atît românește cît și rusește, dar eu nu am vorbit niciodată o altă limbă, fiindcă dorința lor a fost să nu întîmpin toate problemele pe care le-au trăit ei.”

Basarabia sau Moldova, pămînt fertil pentru muzicieni celebri și țară de emigrație, nu constituie o noutate a veacului al XXI-lea sau, în particular, o consecință a evoluțiilor de după 1991.

Un anunț făcut zilele trecute de casa de discuri istorice „Meloclassic”, că va publica în curînd un compact disc cu înregistrările istorice ale lui Devy Erlih, un mare violonist, practic uitat astăzi, m-a dus din nou cu gîndul la destinul celor originari din Moldova. Este puțin probabil ca la Chișinău cineva să-l cunoască pe Devy Erlih, născut în fapt la Paris, în noiembrie 1928, în familia unor tineri evrei-români moldoveni ce tocmai emigraseră în Franța.

Cum își amintea violonistul - într-un interviu acordat revistei britanice „The Strad” și publicat cu ocazia aniversării sale de 80 de ani - „părinții mei vorbeau atît românește cît și rusește, dar eu nu am vorbit niciodată o altă limbă, fiindcă dorința lor a fost să nu fiu niciodată [considerat] un străin, să nu întîmpin toate problemele pe care le-au trăit ei. Așa că am vorbit numai franceza”.

Tatăl său era un instrumentist de muzică populară fără o educație muzicală, cîntînd la nai și țambal, în fruntea unei mici orchestre, în restaurante și baruri pariziene. „Tata doar cînta – își amintea Erlih – deoarece în acele condiții, asta era ceea ce făcea toată lumea. Ani de zile am cîntat cu el și mi-a plăcut. Era foarte vesel, iar tata m-a învățat să cînt, doar după ureche”. Violonistul găsea chiar un avantaj al unei asemenea educații rudimentare: „e un debut minunat să nu începi prin a solfegia; cum poate fi stimulat un copil de o asemenea povară oribilă?”

Devy Erlih avea să fie „descoperit” de un filantrop iubitor de muzică clasică. Acesta a insistat pe lîngă tatăl său că tînărul are nevoie de o educație adecvată și s-a oferit să-l promoveze într-un concert parizian, în cazul în care știa concertul de vioară de Mendelssohn. Copilul avea să-l învețe după ureche, să-l interpreteze apoi în public și… să revină la mica orchestră de café concert.

Tatăl avea să ceară ulterior sfatul unuia din marii pedagogi francezi ai timpului, Jules Boucherit, care s-a arătat dispus să-l ia ca elev pe Erlih, cu condiția să se concentreze pe studii și să renunțe să mai cînte în orchestra de muzică populară. Bătrînul Erlih avea să accepte abia la izbucnirea războiului, odată cu închiderea braseriei în care cînta…

Destinul unei familii de evrei români basarabeni nu avea cum să fie facil sub regimul Petain. Tatăl, arestat în cursul unei razii și închis în lagărul de la Drancy, avea să scape de deportare printr-o „minune”, după spusele lui Erlih. Ulterior, trăind ascunși și fără posibilitate de lucru, părinții nu l-au mai putut susține pe studentul violonist, care, oricum, avea să fie dat afară din Conservator odată cu introducerea legislației rasiale antisemite.

Profesorul său l-a protejat însă și, grație unui prieten, dl. Feretti, librar italian, Erlih a fost salvat de la deportare, după un episod dramatic în care Gestapoul a venit să-l caute – povestea el la brătrînețe în interviul amintit – pe „micul evreu ce cîntă la vioară”.

Antoine Goléa

Antoine Goléa

După război, violonistul și-a reluat studiile cu maestrul său și le-a încheiat cu un Premiu întîi, care i-a oferit posibilitatea unui prim recital. Șansa a făcut ca la concert să asiste – urmare a unei erori – un critic muzical celebru, Antoine Goléa, și el român, fost violonist și cunoscut al lui George Enescu. Goléa avea să fie încîntat de conaționalul său, să publice o cronică foarte laudativă și să-l prezinte unui dirijor prieten.

Intrat în lumea diasporei românești, Erlih avea să-l cunoască și el pe George Enescu, împreună cu care dădea chiar un recital la Paris, cîntînd a doua Sonată pentru pian și vioară a compozitorului. Violonistul spunea ulterior despre Enescu: „cînta dumnezeiește la pian ; avea o calitate similară cu Charles Munch și Leonard Bernstein, doi muzicieni care era suficient să apară în fața unei orchestre, ca instrumentiștii să dorească imediat să cînte. […] avea darul să te facă să te exprimi muzical prin simpla sa prezență și felul de a face muzica: pentru mine a fost o fantastică inspirație”.

În 1955, Devy Erlih avea să cîștige concursul celebru Long-Thibaud la Bruxelles și să se lanseze ulterior într-o carieră de mare succes, promovînd în mod remarcabil muzica și concertele de vioară ale compozitorilor contemporani, predînd în același timp, profesor la Conservatorul din Paris.

Cum își amintea unul dintre elevii săi : „În felul lui de a cînta puteai auzi orchestra lui populară din copilărie, fiind în același timp un muzician deosebit de cultivat. […] Într-o vreme în care Franța era extrem de conservatoare și nu accepta avant-garda, Devy a fost un pionier.” Devy Erlih, un violonist francez, care nu și-a uitat originile basarabene. Ascultați-i vioara…

XS
SM
MD
LG