Linkuri accesibilitate


Trebuie să avem în vedere că intelectualii critici ai Europei de Est, agenții (vocile) unei societăți civile emergente în anii 1970 și 1980, nu au dorit să preia puterea. În fapt, erau dezgustați de conceptul atotcuprinzător și practica puterii coercitive. Esența acțiunilor și scrierilor lor, și implicit a influenței lor asupra subiecților conducerii comuniste, a fost devotamentul pentru restaurarea adevărului, civilității și moralității în sfera publică, reabilitarea virtuților civice și sfârșitul metodei totalitare de control, intimidare și coerciție. Susțin că discursul disidenților despre un corp social activ, auto-conștient, împuternicit, a însemnat o provocare formidabilă la adresa Marii Minciuni a Partidului. Reabilitarea unor noțiuni ca libertate, demnitate, cetățenie, suveranitate populară și pluralism, a reprezentat o provocare politică simbolică și practică radicală la adresa lumii totalitare. Mai mult, pentru prima dată în istoria comunismului din regiune, a apărut un grup de gânditori care prin acțiune și cuvânt au încercat "să umple spațiul anomic dintre individ și stat" (Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Iași: Polirom, 2008). Cu alte cuvinte, putea fi întrezărit un viitor diferit pentru societățile aflate sub comunism odată ce intelectualii și segmente ale populației abandonau tăcerea. Aș merge până acolo încât aș spune că importanța societății civile rezidă nu neapărat în greutatea ei politică, ci în faptul că aproape devenise o profeție autoindusă.

Cred că aserțiunea lui Kotkin potrivit căreia "1989 nu s-a întâmplat datorită unui larg impuls spre libertate sau unui impuls al establishmentului spre auto-îmbunătățire" reprezintă o rectificare crucială a înțelegerii noastre generale a transformărilor acelui an. Cu toate acestea, ceea ce istoricul pare să nu ia în seamă este efectul epuizant și coroziv al argumentelor disidenților în favoarea autenticității ("a trăi în adevăr") și reîntoarcerii la normalitate asupra unui sistem care își pierduse elanul escatologic. Simple dar atotpătrunzătoare, ideile au săpat continuu la temelia monolitului partidului-stat. Se prea poate să nu fi fost un larg impuls spre libertate marșul triumfal al societății civile prezentat în literatura timpurie. O religie seculară, adusă la putere și păstrată de idei, comunismul a pierit ca urmare a ideilor.

Societatea civilă a fost o metaforă puternică a revoltei și renașterii gândirii independente care a câștigat proeminență pe măsură ce partidele-stat au devenit din ce în ce mai uzate și elitele lor deziluzionate. Societatea civilă a fost simbolul posibilității unei alternative la regimurile putrefacte atinse de bolile clientelismului, corupției și cinismului. Boala, în orice caz, poate fi un proces extrem de lung. Un hermeneut perspicace al politicii central-europene a folosit chiar metafora predictivă a "otomanizării" (Timothy Garton Ash, “The Empire in Decay,” New York Review of Books, 29 September 1988, 56: http://www.nybooks.com/articles/archives/1988/sep/29/the-empire-in-decay/). Fără un sfârșit evident la orizont, ceea ce a rămas a fost că, până în anii 1980, Europa de Est a inventat un mit politic care a furnizat critică și opoziție la adresa comunismului, precum și o viziune strategică pentru perioada care ar fi urmat acestor regimuri.

Disidenții și intelectualii critici au creat cu succes un orizont de așteptare care nu mai existase în Europa de Est de la Primăvara pragheză. Nu este deloc surprinzător că Papa Ioan Paul al II-lea a jucat un rol crucial în articularea acestei noi gramatici a opoziției la comunism prin definirea solidarității umane și libertății ca valori non-negociabile. În mod semnificativ (și impresionant), una din cele mai influente enciclice ale papei s-a intitulat "Splendoarea adevărului". Kotkin furnizează un citat elocvent pentru această stare de lucruri: mesajul papei a fost "dreptul inviolabil, în ordinea lucrurilor lui Dumnezeu și a omului, al ființelor umane de a trăi în libertate și demnitate". Societatea civilă a fost teritoriul autonomiei umane redobândite care a scăpat strânsorii și contracarat partocrația comunistă. Discursul despre adevăr și drepturi a avut într-adevăr putere revoluționară. A lovit în inima sistemului politic însuși pentru că a căutat demnitatea în niște societăți devastate de minciuni ideologice fetișizate. Activiștii acestei societăți civile au aruncat în aer miturile de durată ale fatalității, futilității, neputinței, resemnării, abandonului și conformismului.

Mitul politic al societății civile nu trebuie judecat în termenii veridicității sale, ci în cei ai potențialului său de a deveni adevărat: discuția despre societatea civilă a dus la emergența societății civile. Nu a fost nimic surprinzător atunci când conducerea partidului comunist chinez a interzis însuși conceptul de "societate civilă" în toate publicațiile oficiale. De asemenea, toate relatările oneste despre "revoluția iasomiei" din Tunisia și în special mișcarea Pieței Tahrir din Egipt, au insistat pe rolul central al auto-împuternicirii civice (Shibley Telhami, “Egypt, Tunisia . . . Iran,” The National Interest, 15 February 2011: http://nationalinterest.org/commentary/egypt-tunisia-iran-4868).

Transformările din Orientul Mijlociu au fost izbucniri ale unei îndelung reprimate nevoi de libertate civică și pluralism politic. În mod similar, în Europa de Est a anului 1989, oamenii au ieșit pe străzi în Berlin, Leipzig, Praga, Budapesta și Timișoara, convinși că a sosit ora cetățeanului. Aceasta a fost forța propulsivă a mișcărilor disidente încă din anii 1970.

În 1989, demonstrațiile publice nu au condus în mod direct la prăbușirea elitelor comuniste aflate la putere. Poate că societatea civilă nu a fost cauza imediată a dispariției politice a unor Honecker, Jaruzelski, Jivkov sau Husák. Dar dinamica, ideile și, cel mai important, perioada imediat următoare evenimentelor care au însoțit distrugerea domniei partidelor comuniste în toată regiunea, nu pot fi înțelese fără accentuarea semnificației societății civile ca o constelație de idei fundamentale, ca mit politic și ca mișcare reală, istorică, ce a acompaniat implozia partidelor-stat din Europa Răsăriteană. Da, au existat multe măști, travestiuri, șarade și mituri implicate în evenimentele care s-au petrecut la București, Praga sau Sofia. Cu toate acestea, opunându-se cămășii de forță ideologice, sfidând controlul omniprezent al nomenclaturii și pretenția stupid de stridentă a acesteia de a hotărî asupra destinelor umane, aceste revoluții au fost, așa cum a arătat sociologul S. N. Eisenstadt, anti-utopice, anti-teleologice și non-mesianice. Valoarea centrală pe care au redat-o, prețuit-o și promovat-o a fost bunul-simț istoric, politic, moral. Aceasta este cea mai importantă lecție a lui 1989.

XS
SM
MD
LG