Linkuri accesibilitate

Au trecut două decenii și jumătate de la tumultul formidabil numit pe drept cuvânt marea transformare din Est — seria de evenimente dramatice care au dus la împlinirea a ceea ce cei mai mulți dintre noi credeau că este de neimaginat: prăbușirea regimurilor comuniste, sfârșitul unui sistem care părea destinat să dureze pentru totdeauna. De fapt, trebuie insistat, însăși ideea unei amenajări societale post-comuniste a părut o simplă utopie înainte de 1989. Posibilitatea existenței ei a fost larg respinsă, în cercurile academice și cele creatoare de politici deopotrivă, în numele realismului pragmatic. Da, au existat disidenți precum rusul Andrei Amalrik care au văzut sfârșitul venind, dar scenariile lor au fost percepute ca utopice, simple fantasmări politice înrădăcinate într-o gândire deziderativă. Comunismul a fost un sistem bolnav în fază terminală și cu toate acestea părea că maladia mai poate persista timp de decenii. Totuși, nu toți intelectualii au fost la fel de pesimiști: în 1988, am pubicat o carte intitulată The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia [apărută și în română ca Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană] în care argumentam faptul că doi factori duceau la prăbușirea iminentă: primul, eroziunea ideologică, generatoare a unei crize fatale de legitimitate a regimurilor comuniste; și, al doilea, ascensiunea mișcărilor alternative și ideilor descrise ca societate civilă.

A fost limpede pentru unii dintre noi că elitele conducătoare, acele birocrații pe care istoricul de la Princeton, Stephen Kotkin, le-a numit societăți necivile, pierduseră încrederea indispensabilă legată de angajamentul lor ideologic. Nu mai exista niciun zel; crezul oficial marxist-leninist devenise doar o colecție de sloganuri răsuflate. Factorul Gorbaciov (renunțarea la doctrina brejnevistă a suveranității limitate) și accentul pus de Papa Ioan Paul al II-lea pe sacralitatea adevărului au accelerat renașterea forțelor sociale care doreau să demonteze sistemul. Astfel, perspectivele sumbre dominante s-au disipat în timpul revoluțiilor din 1989. În pofida multor evaluări critice retrospective, revoluțiile din 1989 și-au împlinit cea mai importantă sarcină: ele au năruit definitiv leninismul și au deschis calea către auto-împuternicirea cetățenilor din țările est-europene. Aș spune că cea mai importantă și nouă idee produsă de anul 1989 a fost regândirea noțiunii de cetățenie, sistematic subminată și negată de regimurile comuniste.

Ce s-a petrecut în annus mirabilis 1989 a fost o serie de revoluții. Și, ca orice revoluție, așa cum ne-a avertizat François Furet, acestea nu trebuie privite in corpore. Există două premize fundamentale ale oricărei explicații a evenimentelor din 1989 în Europa de Est: multi-cauzalitate și precedente istorice. Nimeni nu poate înțelege sensurile și dinamicile lui 1989 fără a ține seamă de crizele majore ale Blocului Sovietic (iunie 1953, 1956, 1968, 1980–1981). Prăbușirea regimurilor comuniste a fost condiționată inevitabil de dialectica destalinizării în varii țări din regiune ("liberalizare" sau mai degrabă de-radicalizare, pentru a folosi formula lui Robert C. Tucker). Traiectoria de-radicalizării acestor regimuri marxist-leniniste le-a pregătit decesul. Fără a susține o inevitabilitate deterministă a prăbușirii comunismului, consider că, până în 1989, societățile comuniste au experimentat un declin structural abrupt (economic, social, politic, ideologic, sau moral). Acest fenomen a afectat "periferia" Blocului și centrul său deopotrivă.

În aceste condiții, orice analiză a anului 1989 ar trebui încadrată de două ipoteze teoretice cruciale. Prima, elitele politice ale partidelor-stat comuniste se aflau în degringoladă, experimentând pierderea încrederii de sine, cinismul agresiv și descompunerea ideologică. Europa de Est era condusă de societăți necivile marcate de insecuritate, anxietate, deznădejde și demoralizare în nevoia lor disperată de surse alternative de legitimare (Stephen Kotkin, Societatea necivilă. Anul 1989: implozia structurilor comuniste, București: Curtea Veche, 2010). Cu toate acestea, aș vrea să atrag atenția asupra unei a doua dimensiuni care a funcționat ca premiză pentru momentul hotărâtor 1989. Comunismul din regiune a suferit de pe urma epuizării impulsului utopic. Spre a folosi formularea lui Ken Jowitt, impersonalismul carismatic al partidelor leniniste a căpătat o reputație proastă. În pofida nenumăratelor inițiative ale lui Mihail Gorbaciov marcate de un zel ideologic "revizionist", socialismul târziu a ratat reinventarea misiunii eroice a agentului său central al progresului în Istorie: Partidul Comunist. Mulți din apropiații lui Gorbaciov erau intelectuali de partid ale căror itinerarii politice au mers de la o pasiune timpurie pentru Stalin și stalinism, la dezamăgiri și dezgust față de despotismul birocratic, și, în cele din urmă, la dorința irepresibilă de a schimba sistemul. Deși țelurile lor erau la început intra-sistemice, cu cât au atacat mai tare moștenirile comunismului, cu atât impulsul revoluționar a prins aripi (Leon Aron, Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideas in the Making of the Russian Revolution, 1977-1991, New Haven, CT: Yale University Press, 2012).

Transformarea din 1989 a fost, într-adevăr, "o prăbușire a establishment-urilor" (Kotkin, Societatea necivilă). Însă, când vorbim de establishment trebuie să înțelegem, de asemenea, mitul esențial al unui Partid carismatic care mobilizează o mișcare revoluționară către transformarea radicală a societății și înfăptuirea socialismului. Până în 1989, de-a lungul Europei de Est și Centrale, putem observa o imagine complexă a declinului încrederii în Utopie (deși Nicolae Ceaușescu a murit cântând "Internaționala") combinată cu rutinizarea produsă de elitele pragmatice (să ne gândim la Karoly Grosz în Ungaria, Mieczyslaw Rakowski în Polonia, Petar Mladenov în Bulgaria, sau Hans Modrow în RDG). Regimurile comuniste ca "tiranii ale certitudinii" (Daniel Chirot, Modern Tyrants: The Power and Prevalence of Evil in Our Age, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1994) și-au pierdut ardoarea mesianică. Acest fenomen a accelerat procesul dezintegrării, al eroziunii lor interne.

Până în 1989, trei mituri centrale ale leninismului s-au prăbușit: infailibilitatea sa, invincibilitatea și ireversibilitatea sa. Transformarea în Europa de Est a fost răzbunarea ironică a faimoasei definiții a lui Lenin asupra situației revoluționare: cei de la vârf nu pot conduce în vechile moduri iar cei de la bază nu mai vor să accepte aceste moduri. Abia aici începe să apară importanța societății civile. Este mai puțin relevant cât de mare sau numeros a fost un grup sau o mișcare disidentă. Îmi aduc aminte intervenția fostului disident și activist pentru drepturile omului, regretatul Mihai Botez, în cadrul unei mese rotunde organizată de Freedom House în 1988, în care a insistat asupra faptului că deficitul de vizibilitate nu înseamnă neapărat absența societății civile, chiar într-o țară precum România sub Ceaușescu.

Au existat multe rețele de comunicare informale între intelectualii români. Mișcarea de protest anticomunistă a muncitorilor de la Brașov, în noiembrie 1987, a fost, de asemenea, expresia unei adânc înrădăcinate, și totuși reale, neliniști sociale. Ceea ce a contat au fost percepțiile asupra rolului disidenților printre elite (așa numita intelighenție) și în cadrul segmentelor de populație, în zona gri (spectatorii). Nu a fost o coincidență faptul că, de îndată ce regimul Ceaușescu s-a prăbușit în România, noul grup conducător, liderii Frontului Salvării Naționale, au transmis populației mesajul conform căruia consiliul director a încorporat cei câțiva disidenți intelectuali ai țării, cunoscuți populației prin transmisiunile Radio Europa Liberă. Disidenții puteau legitima orânduirea post-1989, prezența și ideile lor au conferit însăși semnificația narativă a evenimentelor. In multe cazuri,a fost vorba de o uzurpare semantică, dar acest lucru va apare limpede ceva mai târziu. A fost semnificativ nu doar că regimul comunist s-a prăbușit sau că elita a implodat, ci și cum s-a desfășurat povestea în sine și care au fost ideile și principiile care au umplut vidul de după prăbușirea comunismului.

XS
SM
MD
LG