Linkuri accesibilitate

Ștefan Zweig-Klaus Mann în corespondență (1926-1941).

Sintagma „rezistență prin cultură” - des și nu odată abuziv folosită în România pentru a explica și justifica absența unei dizidențe active de felul celei din Europa centrală sub regimul comunist - ar putea descrie corect miezul unei instructive corespondențe a doi mari scriitori ai secolului trecut, Ștefan Zweig și Klaus Mann.

Corespondența, care acoperă perioada 1925-1941, a fost publicată anul acesta într-o ediție completă la editura franceză Phébus, însoțită de trei eseuri ale lui Klaus Mann: „Tinerețe și radicalism”, „Erasm din Roterdam” și „Stefan Zweig”.*

Germanista care a realizat și adnotat ediția, Dominique Laure Miermont, precizează într-o notă că o parte din scrisorile adresate de Ștefan Zweig fiului lui Thomas Mann sînt pierdute, mai mult ca probabil distruse cu ocazia preluării casei familiei Mann de la München de către naziști, în martie 1933, dar că, adesea, urmele lor, se păstrează în jurnalul personal al lui Klaus.

Și tot editoarea subliniază un element esențial ce constituie miezul și interesul major al acestui schimb epistolar: „Istoria joacă un rol central în evoluția relațiilor dintre Klaus Mann și Stefan Zweig, o Istorie nemiloasă, care obligă la a se descoperi, a lua poziție, a revela ceea ce este fiecare”.

Între cei doi scriitori diferența de vîrstă este de peste 25 de ani, Zweig, născut la Viena în 1881, Klaus Mann la München, în 1906. Dar au existat multe puncte comune în care istoriile lor s-au intersectat cumva, amîndoi refugiați din cauza nazismului și adversari ai acestuia, amîndoi depresivi, amîndoi sfîrșindu-și viața sinucigîndu-se (Stefan Zweig în februarie 1942, Mann în mai 1949).

Ceea ce îi distinge, dincolo de scriitură, este un temperament diferit, adesea vulcanic la Klaus Mann, predominant reflexiv la Zweig, și faptul că ultimul era evreu, iar Mann homosexual, două tare fundamentale pentru ideologia nazistă a anilor ’30-40 ai secolului trecut.

Din nou, ceea ce îi unea era convingerea amîndoura că trebuie să „reziste” prin arta lor expansiunii nazismului, dar fără să reușească vreodată să-și pună în acord demersurile concrete. În noiembrie 1930, corespondența înregistrează un prim dezacord major, urmare a acensiunii partidului nazist în Reichstag, cu o sută de deputați aleși prin șase milioane de voturi, în mare parte ale tinerilor. Ștefan Zweig interpreta victoria partidului nazist drept o revoltă a tineretului împotriva lentorii lumii politice germane. Klaus Mann îi răspundea într-un eseu revelator - Tineret și radicalism - și îi scria direct: „indulgența Dvoastră față de «radicalizarea tineretului» - pentru radicalizarea reacționară – mi se pare că merge prea departe. Este necesară o asemenea toleranță față de acești oameni? În acest caz, nu vă pot urma.”

Șase luni mai tîrziu, în 1931, pozițiile lor păreau să se apropie, Klaus Mann răspunîndu-i lui Zweig (la o scrisoare, din păcate, pierdută): „subscriu în totalitate pozițiilor Dvoastră politice…, cu precizarea că nu trebuie spus, mi se pare, că deciziile sînt luate în altă parte și să le fie lăsat drum liber naziștilor. În ultimă instanță, totuși, starea intelectuală a Europei – amenințată de naționalismul derbedeilor – va decide într-o bună zi dacă Europa are ceva de opus Uniunii Sovietice, cea care și-a realizat planul cincinal, sau dacă se va prăbuși ca un castel de cărți de joc sub lovitura ofensivei asiatice.”

În ciuda stimei reciproce, căile lor de gîndire și mai ales de acțiune aveau să se despartă în momentul venirii naziștilor la putere în Germania. Klaus Mann, exilat în Elveția, lansa atunci o revistă lunară – Die Sammlung (Reunirea) – pe care o dorea „un forum pentru «tineretul european» și la care urmau să contribuie, între alții, André Gide, Hermann Hesse, Heinrich Mann și Zweig. Acesta din urmă ezita însă spunîndu-i mai tînărului prieten : „eu nu sînt un temperament agresiv, fiindcă nu cred în «victorie». Încăpățînarea noastră tăcută și hotărîtă, în cea ce formulăm prin intermediul artei, este cea în care rezidă, probabil, forța noastră cea mai mare.” „Proiectez să scriu o lucrare despre Erasm din Rotterdam, un umanist inimos, care a suferit înfrîngeri din partea lui Luther similare celor pe care le cunosc astăzi umaniștii germani în fața lui Hitler.”

Zweig își preciza poziția într-o altă scrisoare, către un alt literat, René Schickele, în 1934: „… cred că misiunea noastră nu este să ne agățăm de fiecare fenomen particular, asemenea ziariștilor, polemiștilor, ci să atacăm cauzele fenomenului.”

Îndreptățit, demersul lui Ștefan Zweig de a uni lumea literelor germane, nu avea să găsească ecou, iar lucrurile aveau să urmeze prezicerile sale : „Se vor naște și vor dispare zece reviste, 15 editori vor începe să publice în germană pentru a renunța ulterior, eforturile unora și altora se vor transforma în concurență – am cunoscut asta în 1918 cînd au fost constituite 800 de asociații pacifiste total inoperante și 200 de foi de varză au apărut în țările cele mai diverse – în locul unei singure și puternice organizații.” Zweig sublinia în scrisoare, în iunie 1933: „țin, ca la o datorie absolută față de prezent și de viitor ca 20-25 dintre noi – cei care sîntem personalități publice – să ne reunim la această oră crucială”.

„Rezistența prin cultură” intenționată de Zweig nu avea să capete formă. Klaus Mann avea să acuze ulterior, scriindu-i lui Zweig : „solidaritatea intelectualilor care mai au ceva de pierdut în Germania, consistă în a se exclude pe ei înșiși de la orice [acțiune]. La ce servește dacă Dvoastră, ca și tatăl meu, Schickele, Hesse, Döblin și ceilalți păstrați tăcerea? […] dați înapoi nu pentru [editorul] Herzfelde, ci pentru Goebbels…”

Zweig se apăra într-o lungă scrisoare – calificată de Mann în jurnalul său drept „confuză” – scriind : „…trebuie să ne înțelegeți, noi ne simțim responsabili pentru prietenii rămași în Germania. Iar la un evreu, sentimentul de responsabilitate este și mai mare.” Klaus Mann îi atrăgea atenția că, asemenea situației create de Uniunea Sovietică, și în Germania se va ajunge la „o separare între literatura de stat și literatura emigrației”, fiindcă astfel de „regimuri nu tolerează independența intelectuală”.

O dezbatere perfect actuală pe tema raporturilor dintre cultură și politică în vremea regimurilor totalitare; Ștefan Zweig – Klaus Mann, Corespondență, o carte de citit și reflectat.

*Stefan Zweig Klauss Mann, Correspondance 1925-1941; suivi de trois essais de Klaus Mann Jeunesse et radicalisme, Érasme de Rotterdam, Stefan Zweig. Édition établie et annotee par Dominique Laure Miermont. Paris: Phebus, 2014. 197 pp.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG