În 2012, după ce publicasem Înainte să moară Brejnev şi Tărîmul lui Saşa Kozak, am simţit nevoia să scriu un nou roman. M-am gîndit că - după un roman despre trecut şi unul despre prezent – n-ar strica să-mi imaginez viitorul. M-am gîndit să construiesc o distopie care să aibă ca punct de plecare una din fricile profunde ale oamenilor de aici. Şi am început să scriu un roman despre cum Moldova e invadată de Rusia şi Transnistria în anul 2020.
Fireşte, era vorba de o invazie ficţională, improbabilă, incredibilă. Prietenii îmi spuneau chiar că aşa ceva nu se poate întîmpla. E prea fantastică chestia. Or eu tocmai asta îmi propuneam: să fac ceva fantasmagoric, fantastic, ceva care nu are nici o tangenţă cu realitatea, dar care e depozitat totuşi în subconştientul unora.
Ei bine, cum scriu destul de anevoios, n-am reuşit să termin romanul pînă-n primăvara lui 2014. Iar după ce Rusia a anexat Crimeea şi după ce a început războiul din Donbas, m-am pomenit într-un mare impas. Mi-am dat seama că realitatea m-a întrecut şi că efortul meu de doi ani de zile e subminat de un conflict adevărat. M-am speriat că distopia mea nu mai are sens de vreme ce un fapt asemănător se întîmplă pe bune.
Am privit la televizor luni de zile, cu ochii lărgiţi de dezgust, războiul din estul Ucrainei, am ingurgitat o sumedenie de ştiri de pe linia frontului, am văzut imagini terifiante, cu cadavre, cu blocuri de locuinţe distruse de obuze. Şi am simţit că nu mai pot să-mi scriu romanul. Am simţit că realitatea îmi intimidează brutal ficţiunea, că romanului meu îi va lipsi elementul surpriză. Ce să fac?
După o ezitare de cîteva săptămîni, am decis să merg mai departe. La urma urmei, ideea mi-a venit cu mult înaintea anexării Crimeei, iar distopia mea, fiind ficţiune, poate să facă abstracţie de realitatea din Ucraina. În romanul mei va fi vorba de altceva, de ceva cu totul halucinant. Sper însă să nu se mai producă între timp alte anexări, fiindcă s-ar putea să dau chix pe ultima sută de metri…
